Știu în ce spațiu mental eram acum un an și privesc peliculele prin prisma acelui caleidoscop. Doar un cinefil pasionat și structurat se poate detașa de sine și privi fără să se gândească la sine.
Eu nu prea am de ales. Dacă nu e din perspectiva mea, n-am făcut nimic.
Am imersat de la primul cadru de deșert pietrificat, într-un teritoriu dur și sterp, în care ultimii Quequas duc o viață pe sfârșite, o viață cu reguli tot mai greu de urmat, într-o continuă căutare a resurselor tot mai greu de găsit. Lipsa apei și absența ploilor, semne clare ale schimbărilor climatice, devin rapid o metaforă concretă a transformării prin care comunitățile mărginașe sunt nevoie să migreze și să-și lase în urma timpurilor tradițiile și modul de a trăi.
A fi nevoit să-ți părăsești pământurile din lipsa resurselor și din lipsa generațiilor care ar mai fi dispuse să se întoarcă la munca grea care presupune traiul într-un mediu dur, rezonează cu tot ceea ce trăim acum. Virginio și Sisa, personajele principale superb interpretate de José Calcina și Luisa Quispe, neprofesioniști, sunt imaginea unei lumi pe cale de dispariție, la fel ca limba Quequa pe care nepotul lor, Clever, aproape n-o recunoaște.
Cadrele curate și lente, la fel ca acțiunea acestui film pictografic, par rupte dintr-o lume care pentru "omul occidental" nu mai există demult. Același ritm zilnic, într-o liniște și un calm susținute doar de rutina zilnică a celor doi bătrâni pe care-i ține în echilibru faptul că se au unul pe celălalt. Doar că unul dintre ei începe să dea semne de boală. Filmul începe chiar cu acea tuse înfundată a lui Virginio, tuse pe care bătrânul încearcă să o ascundă de bătrâna sa parteneră de viață care nu bănuiește pericolul iminent al bolii soțului ei. Începi să înțelegi contextul peliculei destul de repede și intri în atmosferă aproape instantaneu. Observând ritmul dimineții friguroase din zona La Paz, parcă simțeam greutatea fiecărui inspir de la o altitudine de más o menos 4.000 de metri. Și acum, după zece ani, țin minte cum era să respiri la acea altitudine. Fiecare mișcare era o mică victorie iar fără frunzele de coca aproape că nu te puteai bucura de nimic din cauza unei dureri constante de cap. Îmi amintesc acea luptă constantă pentru oxigen într-un aer rarefiat. De aceea și sunetul respirației lui Virginio părea un ghidaj, doar că lupta lui avea cu totul altă conotație decât avusese atunci pentru mine călătoria prin Bolivia. Ca turist nu ajungi niciodată la oamenii locului și nici să le cunoști frământările, îmi trecea prin cap în timp ce pelicula evolua și acțiunea se derula, transpirând tensiunea dintre generații. Clever, nepotul lui Virginio și al Sisei este vocea orașului, a instituțiilor medicale, vocea rațiunii contemporane, în care semnele și mersul naturii nu-și au locul.
Aici intervine acel realism magic care pare cheia filmului. Pentru că bătrânul știe să interpreteze semnele, având încă acces la cheia cu care poate descuia poarta dintre cele două lumi: a vieții și a morții. De aceea, când începe să-i apară condorul în oglinda apei din lighean, Virginio știe deja că zilele îi sunt numărate. Planurile sunt sugestive: condorul e la început abia perceptibil, planând undeva sus, departe, până când, spre final, îi apare bătrânului în drum, privindu-l direct în ochi. Atunci Virginio ia decizia de a-și încheia existența în Utama, acasă, în căminul său, pe pământurile care l-au hrănit și găzduit.
Acțiunea avansează în planul real: căutarea apei de către "exploratorii" satului, inițierea în păstoritul turmei de alpaca și revolta nepotului împotriva resemnării bunicului său, la fel ca medicul adus din La Paz de către Clever pentru a-l diagnostica pe Virginio, care nu are nici o putere în fața deciziei lui Virginio de a rămâne alături de Sisa până la final. Un final previzibil dar cu o aură de ciclicitate și normalitate a vieții: aflăm că nepotul are deja un copil, cei doi bătrâni devenind deci străbunici. Ultimul cadru rămâne întipărit în minte: un nor negru care aduce ploaia, moartea lui Virginio devenind prin acel simbolism magic pe care încă îl căutăm, semnul cum că acel "sacrificiu mai mare" de care vorbeau bătrânii satului s-a întâmplat, salvând pentru o perioadă comunitatea din regiune, în care și Sisa rămâne să-și trăiască câte zile îi mai rămăseseră.
Afară era soare, cu lume frumoasă și civilizată, ca-n vremurile bune de TIFF. Ieșind brusc din sala de cinema, aveam o stare de calm și de acceptare. "Make films not war", sloganul TIFF 2022, devenea mai inteligibil cu fiecare film pe care-l vizionam. Puteam înțelege mai multe dintr-un film decât din realitatea fragmentată pe care o trăim sau decât din "camerele cu ecou" din social media.
(foto: Adrian Danciu)
Descarcă catalogul aperiTIFF 2022 aici.