Da, Nimic despre dragoste, lungmetrajul turnat în 2014 și lansat 8 ani mai târziu, regizat, scris și co-interpretat de Florin Piersic jr. (alături de Cătălina Grama - Jojo, Maria Bata și Paul Ipate), filmat și co-produs de arădeanul Millo Simulov (alături de Gabriela Hiriț), are ceva de post-Caragiale în el. Are ceva din delirul incandescent, din hardcore-ul pasional al amorului & umorului dintr-un D'ale carnavalului lipsit de dom' Nae Girimea, dar mustind de Mița, Crăcănel, Didina și Pampon. Dar are și ceva în plus. Ceva ce face ca momentul când cele 4 personaje află ceea ce noi, spectatorii, știam încă din prologul intens erotizat (un fel de frate stilistic al deschiderii din Babardeală cu bucluc sau porno balamuc) să răsucească la spate mâna ideii conform căreia avem de-a face cu o comedie lejeră, oleacă îndrăzneață în vizual, oleacă abrazivă în limbaj, oleacă absurdă. Acolo, în acel moment al adevărului care durează minute bune și foarte bune, Cătălina și Maria, Paul și Florin se / ne dau cu capul cu oarece pereți.
Capacitatea scenaristului / dramaturgului Florin Piersic jr. de a extrage semnificații din situații aparent banale nu e deloc nouă. În Nimic despre dragoste, această abilitate urcă o treaptă, producând emoție puternică, gânduri persistente și o seamă de senzații greu de definit dintr-un context ultra-previzibil. Spectatorii știu prea bine despre cele două povești ne-oficiale paralele celor două povești oficiale, deduc că, mai devreme sau mai târziu, va fi loc de dezvăluiri și, cu toate acestea, sunt amplu surprinși de ce și mai ales cum se întâmplă, de felul în care personajele lui Caragiale sunt ochii noștri și lacrimile lor în personajele vieților noastre strict contemporan-personale. Pe sistemul râdem, f..., glumim, da' apoi constatăm că suntem în incinta de nepărăsit a propriilor noastre sentimente, spaime, vise, vieți.
Câtă vreme lucrurile sunt vesel-zglobii, ritmul e intens, replicile tăios-hazoase, schimbările rapid-derutante. Când treaba devine serioasă, cadența scade, cuvintele vin rar, dialogurile sunt luate în primire de tăceri. Un fel de acordeon care se strânge și apoi se desface, o furtună ce lasă loc unor picături. Păstrând comparațiile cu domeniul muzical, e musai de spus ceva despre Silent Strike (Ioan Itu), a cărui coloană sonoră originală acoperă vreo 70 din cele 89 de minute ale filmului. Cineva spunea la TIFF Talks că muzica e al 5-lea personaj al filmului. Sau poate fi privită ca un comentariu live ce însoțește, anticipează, concluzionează derularea ostilităților.
***
Greu de spus dacă e finalul e happy sau nu. Sau dacă se poate lipi un același adjectiv pe traiectoria peste ani a fiecăruia dintre cele patru personaje. Până la urmă, evoluția lor poate fi privită în multiple chei: pasul decisiv spre maturizare sau dezvrăjirea de farmecele tinereții sau fuga de marea iubire ce ar putea fi trăită doar prin renunțarea la confortul vieții în versiune curentă sau etc. Ori poate că uneori e nevoie de un pumn solid în părțile sentimentale moi ca să realizăm că putem fi și altceva decât niște umanoizi chitiți pe gâfâieli, glumițe, distracție, ha-ha, bla-bla.
Descarcă catalogul aperiTIFF 2022 aici.