***
În 2015, la Reflex 3, unul dintre titlurile cele mai așteptate & aplaudate & discutate a fost Pescărușul de 6 ore și jumătate al regizorului sloven Tomi Janežič, montat la Teatrul Național din Novi Sad. Cu doi ani mai devreme, spectacolul fusese prezentat în cadrul TESZT, festivalul Teatrului Maghiar de Stat "Csiky Gergely" Timișoara.
Tot în 2015, Festivalului European de Teatru Eurothalia organizat de Teatrul German de Stat din Timișoara a găzduit reprezentația Pescărușului înscenat de faimosul regizor lituanian Oskaras Koršunovas la al său OKT / Teatrul Municipiul din Vilnius. În rolul lui Treplev: Martynas Nedzinskas.
În 2023, la Reflex 5, Nedzinskas a revenit în România. De data aceasta la Sfântu Gheorghe. Tot cu Cehov, Unchiul Vania, producție a Teatrului Mic din Vilnius (premieră iulie 2021) unde interpretează rolul lui Astrov Mikhail Lvovich, doctor. Spectacol în regia lui Tomi Janežič și beneficiind, asemenea Pescărușului de la Novi Sad, de costumele realizate de artista sârbă Marina Sremac.
Unchiul Vania al lui Janežič durează "doar" 4 ore și 5 minute. Durata include două pauze de câte un sfert de ceas. La Sfântu Gheorghe, reprezentația a fost programată în sala polivalentă Sepsi Arena, bijuteria de 3.000 de locuri inaugurată în august 2017, care găzduiește, printre altele, meciurile echipei Sepsi SIC, câștigătoarea ultimelor 8 ediții ale campionatului național de baschet feminin. Din octombrie 2021, sala este vecină cu stadionul de fotbal omonim. În curând, infrastructura sportivă din orașul reședință al Covasnei va bifa tripla. Lângă sală și stadion, va fi construit și un patinoar, cu o capacitate de 2.000 de locuri.
La reprezentația cu Unchiul Vania, care s-a încheiat după ora 11 a serii de sâmbătă (25 martie 2023), au asistat spre 400 de spectatori. Peste 80 dintre aceștia s-au mutat 3 kilometri spre centrul orașului, în foaierul principal al Teatrul Tamási Áron, unde au asistat la un Q&A cu actorii din distribuție moderat de jurnalista și traducătoarea Raluca Rădulescu. Q&A-ul a început la miezul nopții.
***
Vania (Arūnas Sakalauskas) are pleată. Astrov are pleată. Peruci. Aproape toată distribuția are peruci. Elena Andreevna (Indrė Patkauskaitė) are ochelari de soare. Teleghin (Tomas Stirna) are ochelari de soare. Alte personaje au ochelari de soare. Nu e vorbă, Vania și Astrov au momente de tandrețe & brutalitate care ar putea fi interpretate într-o anumită cheie privindu-le preferințele sexuale, dar la fel de bine ar putea fi citite și în cheie blajin-ironic-empatică. Astrov și Vania sunt împreună pentru că pierd și rămân împreună.
Deși montarea lituanienilor a avut nevoie de o scenă mare, cât mai mare, viețile personajelor sunt înghesuite în spații cumplit de mici / incomode. Sonia (Ilona Kvietkutė) se refugiază în camera ei trecând printr-o ușă al cărei cadru aproape o strivește. Dădaca (Vilija Ramanauskaitė) gătește într-o bucătărie ca toate bucătăriile de Nou Val, din care vedem doar o parte și mai auzim o parte (într-un moment când Serebreakov (Arvydas Dapšys) o pune la perete pe Elena Andreevna și se chinuie să o / se satisfacă, un dulap nevăzut se prăbușește, inundând podeaua bucătărie cu oale, cratițe și altele asemenea). De mâncat, se mănâncă parizer și castraveți pe o masă dreptunghiulară lipită de un perete. De dormit, se doarme pe o canapea verde delabrată. Decorurile slovenului Branko Hojnik merită un curs universitar. La orice facultate.
Vania e la papuci, cămașă alb-bleu-albastră, sacou alb - maro deschis - maro închis, Sonia e într-o bluză maro deschis, sacou maro închis, pantaloni de trening albaștri, bocanci negri. Și așa mai departe, pentru toate personajele locului (Serebreakov și Elena Andreevna sunt din altă lume). Am zis eu de Noul Val, dar parcă e de găsit ceva la fel de pregnant și din cinema-ul sârb contemporan. Cum ziceam, costumele Marina Sremac. Sârboaică.
Pe masa din bucătărie, un radio cu casetofon. Din când în când, muzici. Se începe cu Under pressure de la Queen. Discret, abia cât să auzi ce se cântă. Ca într-o bucătărie de bloc dintr-un oraș post-. Volumul unora dintre muzici e dat mai tare. Altele, sunt interpretate live. Undeva, în dreapta avanscenei, e loc de chitară electrică, de bass, de percuție. Undeva, în stânga, lipit de perete, cumva în prelungirea mesei de bucătărie, un pian. Rock-ăreala e pentru localnici. Pianul, pentru cei veniți de la oraș.
Singură, Elena Andreevna cântă atât la pian, cât și Nothing compares to you (într-unul dintre cele mai crude momente ale spectacolului, când vocea ei sună minunat și vocea Soniei sună groaznic, ambele cântându-i lui Astrov, bateristul și iubitul). Pentru că e singura care pendulează între cele două lumi. Într-unul dintre cele mai calde momente ale spectacolului, Elena Andreevna și Sonia fac un splendid karaoke pe Ode to my family de la Cranberries. Cântă cățărate pe canapeaua ridicată la verticală, susținută, să nu cadă, de Serebreakov și Astrov. Cântă încercuite de reflectoarele care, când și când, ignoră restul spațiului de joc pentru a privilegia unele dintre personaje (light design: Tomi Janežič & Branko Hojnik; mânuitorul luminilor: Vilius Vilutis).
Reflectoarele sunt responsabile și pentru o altă crudă scenă. Sonia față în față cu Astrov. Câte un spot de lumină pe fiecare dintre ei. Restul scenei în întuneric. Se aude Lou Reed, Perfect Day. Sonia se dezbracă: cămașa maro deschis, sacoul maro închis, pantalonii de trening albaștri, bocancii negri. El o privește. Ea fuge în culise și se întoarce în spotul ei îmbrăcată într-o rochie albă. Apoi privește. Spotul lui e gol. Muzica se aude mai tare. Ea dezbracă rochia și se îmbracă la loc. Cămașă maro deschis, sacou maro închis, pantaloni de trening albaștri, bocanci negri. Just a perfect day. Sonia's song.
Foarte manipulator tot ce am scris mai sus. Dă senzația de vene tăiate în pauzele de la ciorbă. De fapt, Janežič ne zgâlțâie rău ("Dă-i la Tomi un coniac, nu din partea mea, din partea nimănui", mi-a scris un timișorean care nu uita acel Pescărușul de la Novi Sad). De râs. N-are nimeni memorie să rețină toate poantele & goangele. Care de limbaj, care de decor, care de la Cehov, care de la improvizații ("Când suntem în turneu, improvizăm în engleză", a zis Martynas Nedzinskas la Q&A).
La Janežič, Astrov vine și pleacă pe motocicletă. Roșie. Când e s-o încalece, doctorul emite un "Vrum-vrum" și o împinge. Muncitorul / mașinistul / omul bun la toate (Tomas Rinkūnas) îl secondează cu pompița de scos fum de scenă, pe care o tot folosește de-a lungul spectacolului. De data asta, imită noxele. "Ekologiškas", transmite Astrov sălii care hohotește.
Mama Soniei, soacra lui Serebreakov (Jūratė Brogaitė) vorbește prin intermediul unui gadget pe care și-l apasă pe gât. Cumva, Stephen Hawking style. La despărțirea de iubitul ei Serebreakov, se agață cu o disperare de Stan & Bran de dânsul. Sala e pe jos, ca și ea, agățată de pantalonii ilustrului.
Și așa mai departe cu umorul. E în toți și în toate. În oameni, în obiecte, în gesturi, în vorbe. Frate cu disperarea. Era să scriu cu renunțarea. Asta nu. Ce e foarte straniu și nobil în montarea lui Janežič e că, deși înscenează cu o imensă acuratețe viețile atâtor și atâtor zeci de milioane de oameni care trăiesc în marile, mediile, micile anonime orașe ale Estului zilelor noastre, slovenul nu cedează nici o centimă tentației de a înnegri. Deși are toate motivele. Sau, poate tocmai pentru că, deși are toate motivele, înțelege că personajele Cehov-ului nostru cel de toate zilele poartă în ele viață. Absurdă, dementă, îmbibată în sărăcie, beție și urâțenie, dar nu mai puțin viață.
De fapt, decorurile lui Branko Hojnik nu înseamnă doar acele spații mici de care a fost vorba mai sus. Restul spațiului de joc e uriaș. Un uriaș din lemn prelucrat precar (pădurile se tot taie) al cărui înalt e traversat de o ghirlandă multicoloră ce continuă deasupra spectatorilor. În acest uriaș, personajele pășesc, tac (mama Soniei, sora lui Vania, prima soție a lui Serebreakov (Valda Bičkutė) e prezentă mai mereu pe scenă, fără replică, fără a se putea desprinde), aleargă, se dezbracă, se lovesc, se mângâie, se împing motociclete, se desfac canapele, se mută scaune de cinema, se montează / demontează un brad de Crăciun și de plastic, se cară bagaje (orășenii își iau partea, inclusiv un suport de rufe și un carton de ouă).
Dar în acest uriaș personajele nu-și găsesc locul. Abia acolo, în mica bucătărie de departe, din adâncurile scenei, ori în camera cu acces cvasi-imposibil a Soniei, abia acolo e un fel de acasă. În actul de pe urmă, ghirlanda multicoloră rămâne la orizontală doar pe deasupra spectatorilor. Apoi faci unghi drept și se coboară până în buza spațiului de joc. Cine știe, poate un personaj o va observa cândva și va începe să se cațăre dincolo de incintă.
(Foto: D. Matvejev)