E o replică pe care Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, 2022, o ilustrează desăvârșit chiar din prima zi. Iar piesa lui Éric-Emmanuel Schmitt, montată cu rafinamentul simplității de Anne Bourgeois la Théâtre Rive Gauche (Paris), se intersectează cu răsfrângerile ei în puncte insolite. Există frumusețe în întâlnirea începută sub auspicii discutabile între băcanul musulman și băiatul evreu abandonat brusc de mamă și lent, dar nu mai puțin tragic, de tată. Există frumusețe în demnitatea care acoperă tristeți, în măruntele gesturi vătuind ingenios golurile existenței, în pacea reconfortantă ce domnește între oamenii care știu să aleagă drumul toleranței, și nu războaiele la scară mică, dure și absurde.
Personajele piesei, cu evantaiul policrom al firilor lor, trăiesc pe scenă într-un singur om, autorul însuși, care, asumându-și rolul de a le rosti istorisirile împletite într-un monolog cu atașante dinamici, se alătură unei substanțiale liste de dramaturgi care au figurat în distribuția pieselor proprii - printre ei sunt nume ilustre ca Noël Coward, Harold Pinter, Nick Payne și Dario Fo.
Schmitt e și director artistic al teatrului Rive Gauche, și proprietarul lui, deci dacă s-ar afirma că stăpânește scena nu ar fi doar o metaforă. E riscant, ingrat oarecum, să pariezi pe un unic actor pentru o poveste cu ramificații dense; și totuși, la ore bune după spectacol am păstrat senzația distinctă a conturului amintirii fiecărui personaj (Momo, domnul Ibrahim, părinții lui Momo, polițistul, vânzătorul de mașini...), a stărilor declanșate atunci, cristalizate acum în nucleele unor îngândurări. Hohotele de plâns ale celor adunați la căpătâiul muribundului ce nu-și atinge destinația pământească (spre care pornise cu o speranță deghizată în nuanțe de capriciu ultim), dar călătorește încă spre cea visată de sufletul său, mirosul sărat al plajelor normande, vidul interior al unui părinte ce inventează un copil ideal, opus celui real - o fantomă a perfecțiunii iluzorii a vieții și simbol al unor răscolitoare absențe și neîmpliniri, toate lasă în siaj, deși sunt numai discret evocate, reliefurile ferme ale unor nostalgii îndulcite de familiare ecouri.
Am scris "actor", deși Éric-Emmanuel Schmitt - care în mod cert după ce își depășește inhibițiile e în elementul lui pe scenă - se află mai degrabă în ipostaza unui autor afectuos cu personajele sale. Îl vezi în el pe Ibrahim cel cu "ochii de culoarea fisticului, verzi-căprui, care râd cu o bucurie totală și fac un zgomot infernal", pe omul care știe "să adulmece lumina", să fie vioi și pișicher, melancolic și inventiv, să îmblânzească senin contrastele și să înțeleagă fără inutile agonii că atunci "când cineva nu ți-a răspuns, înseamnă că ți-a răspuns". "Aveam timp, el pentru că era bătrân, eu pentru că eram tânăr", observă Momo, prins între provocările vârstei și un destin ce prelungește pe firul generațiilor dureri cărora inevitabil le cade pradă. Și acest timp le folosește amândurora. Pe scena aproape goală se desenează alegeri care se mută treptat în plan real: răspântiile Parisului și apoi cele ale Europei, închipuite prin ecleraje ingenioase ce animă liniile cam fruste ale recuzitei (un fotoliu jerpelit, un paravan, o ladă cu fructe, o măsuță care devine și scaun de mașină). Finețea gradațiilor de lumină și plasticitatea tranzițiilor de la o întâmplare la alta, de la o stare la alta dau vitalitate episoadelor care se succed cu maximă economie de mijloace. Întorcându-se cu spatele la public și arătând doar mâna care bate tandru și ocrotitor pe umăr în semn de compasiune și sprijin, trăgând imaginare jaluzele pentru a apăra biblioteca tatălui de prea mult soare sau aducând darul timid al unui invizibil ursuleț de pluș unei profesioniste a dragostei "înainte de a se lăsa pe mâna amatoarelor", Éric-Emmanuel Schmitt ajunge la miezul de sugestii ale gesturilor. Când sunt receptate prin prisma valorilor emoționale pe care le disimulează cu paradoxală discreție, ele conduc la implozii intense.
Se pare că scriitorul a intrat în rol printr-un joc al împrejurărilor înlocuindu-l pe actorul distribuit inițial, temporar indisponibil din pricina altor obligații. Nu știu ce s-a pierdut prin acest transfer, dar intuiesc ce s-a câștigat. O locuire a textului într-un fel deopotrivă intim - pe traseele enigmatice ale alcătuirii lui, cu o perspectivă singulară asupra întregului - și obiectiv, al celui care se limitează să relateze. Eric-Emanuel Schmitt marchează vioi replicile, le degustă, le înconjoară de tăceri iscusite, de efect, ca să le dea vreme să se devoaleze încet, le asigură cu precizie muzicală contrapunctul comic sau ironic. Transmite bucuria dezinvoltă produsă de scăpărările dialogurilor pe care le-a inventat. Sau, mai bine zis, cărora le-a ghicit prezența inefabilă, prinzându-le apoi în năvodul de cuvinte (așa cum mărturisea într-un interviu din 2010, noaptea de singurătate petrecută în deșert la care s-a referit de atâtea ori i-a revelat ce îi era neîndoios sortit să fie: un scrib, un om dotat cu sensibilitatea de a discerne că prin scris percepe și absoarbe ceva ce vine din afara lui).
Voiajul final alături de cel ce îl adoptă nu doar spiritual, ci și în fapt îi dezvăluie lui Momo clinchetul cheilor fericirii care și aici, ca în orice istorie cu tâlc, sunt mereu la îndemână: să respiri, să-ți dai timpul necesar de a face lucrurile... Ibrahim oferă adevăruri vindecătoare fără să intre în demonstrații apăsate. Când și când se decelează bruiajul unor doze de artificial (care se strecoară și în interpretare), dar tușe abile de farmec reechilibrează balanțele după trecătoare discursivități... "Eu nu am văzut Europa, ci am auzit-o în descrierile șirete cu accent piperat ale domnului Ibrahim", remarcă tânărul care deprinde pe îndelete dragostea în grădina unde se deschid luxuriant flori ale înțelepciunii ("când îi spuneam tată domnului Ibrahim, inima mea râdea..."). Inima, unde locuiește Dumnezeu, învață să se rotească asemenea dervișilor în rugăciune, pe care dansul îi face să își piardă "reperele terestre" și să devină "torțe care se consumă într-un mare foc". Când Momo se golește astfel de resentimentele față de părinți, de regrete și frustrări, se arată ca ucenicul care își însușește cu autenticitate interioară lecțiile maestrului, gata să continue acest cerc al umanității blânde în acțiune...
Éric-Emmanuel Schmitt pare că nu-și trage răsuflarea ostenit după un maraton al cuvintelor și trăirilor, iar energia prin care construiește o sută de minute de monolog poate că ține de un secret concentrat tocmai în focul inimii. Nu domină, nu e declarativ, nu are inflexiuni care să îl pună neavenit în centrul atenției în dauna personajelor. Sigur, spectacolul merge dincolo de reprezentarea textului, glisând fin spre o rostire de sine cu o reflexivitate caldă, care sensibilizează publicul cu tact, prin știința firescului.