Cele două reprezentanții de vară au venit la Sibiu, la FITS, după triumful repurtat de Laetitia Casta cu acest rol la începutul anului 2022, la Théâtre du Rond Point des Champs Elysees din Paris. Minutele lungi de ovații și aplauzele nesfârșite au răzbunat-o atunci pe Clara Haskil pentru o viață în care Parisul i-a refuzat recunoașterea.
Purtând ca o predestinare numele unei zeități romane, Laetitia Casta a devenit simbolul Franței pentru un secol, în 2001, când imaginea i-a fost împrumutată pentru bustul Mariannei, figura alegorică a republicii și a valorilor acesteia.
Având deja o carieră incredibilă de supermodel, actriță internațională de film și teatru, ambasador UNICEF, art director, Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor, mi-am dorit să aflu ce a determinat-o pe Laetitia Casta să accepte, riscant poate, rolul unei pianiste românce, cvasinecunoscută la ea acasă.
Pentru a ajunge la acest regal, scenaristul Serge Kribus, a căutat câțiva ani prin arhive informații despre această româncă, ciudată și enigmatică, i-a citit corespondența, i-a ascultat înregistrările, și-a imaginat emoțiile și suferința, doliul, îndoielile, umilința trăită la Paris, respinsă de oameni care o disprețuiau. Prezentându-i apoi proiectul regizorului Safy Nebbou, acesta a devenit fascinat de text si de personajul Clara, și vocea spectacolului a început să-i semene cu cea a Laetitiei Casta, cu care lucrase la un spectacol de teatru după filmul lui Ingmar Bergman, Scene dintr-o căsnicie (2017).
Întrebată ce știa despre Clara Haskil, artista a răspuns că nu avea nicio idee despre personajul pe care urma să-l joace: "A fost o mare descoperire. (...) În spectacol am surprins fiecare personaj din viața Clarei".
Laetitia a fost cucerită mai întâi de felul în care românca a interpretat muzica clasică: "Nu ascultam muzică clasică, dar acum observ cum creează sensibilitate și liniște interioară în rândul oamenilor..(..) Ascultând-o, am reușit să învăț diferențele dintre interpretările ei și ale altor pianiști.... cu timpul, am descoperit cât de specială era muzica ei și cât de delicată îi era interpretarea". Abia după aceea, inspirată de forța Clarei, supranumită soarele negru al pianului, Laetitia și-a asumat la 40 de ani, pentru prima data în viață, un rol în care apare singură pe scenă.
În ziua spectacolului, la Sibiu ploua cu soare, se vărsau cerurile cu zgomot și apă multă. Adăpostiți sub copertina de la intrare, spectatorii veniți mai devreme vorbeau în șoaptă despre spectacol și despre festivalul de teatru, le simțeam nerăbdarea în forfota prevestitoare de spectacole bune.
În sala elegantă a Filarmonicii, cu spectatori tăcuți, care își țineau efectiv respirația, cu unic decor un pian simplu, la care pianista Isil Bengi îi puncta discret monologul cu inserții de Liszt și Mozart, urmărită pe scenă doar de un fascicul de lumina albă, Laetitia, superbă copil-femeie, timidă și caldă, s-a transformat pe rând în fetiță, adolescentă, suferindă, adultă, tristă, săracă, nedreptățită, pasionată, profundă. Cam așa cum se poate rezuma pentru scenă, neromanțat, cu delicatețe și eleganță, o viață trăită pe muchii ascuțite, mai mult în agonie decât în extaz.
Sub reflector povestea a început în mod neobișnuit, cu sfârșitul, moartea accidentală a Clarei, la 66 de ani, când a alunecat în gara din Bruxelles, lovindu-se grav la cap și s-a derulat până pe la 1900, când Clara, pe atunci în vârstă de 6 ani, fragilă și precoce, a cântat pentru prima dată în fața Reginei Carmen Sylva. Impresionată, aceasta i-a oferit copilei cu ochi negri o bursă de studii la Viena și o neașteptată schimbare de destin.
La Viena a concertat pentru prima dată, avea doar zece ani și în fața marelui public s-a prezentat curajoasă, fără partitură și fără orchestră. Am aflat mai târziu că avea o particularitate anatomică care a avantajat-o, degete foarte lungi, în deschizătura cărora putea cuprinde 12 clape. La Paris, la 15 ani a absolvit conservatorul, premiantă la două instrumente, pian și vioară.
Au urmat timpuri răzvrătite, războaiele mondiale, probleme de sănătate (tuberculoza osoasă), operații (tumoră pe nervul optic) imobilizare într-un corset de ghips, sărăcie, refugiul în Elveția unde a fugit de naziști, încercări cărora le-a făcut față doar prin muncă asiduă, fără renunțare, cântând și visând.
Fiecare episod ne e redat cald, cu vocea transfigurată, de o Laetitie care aleargă pe scenă, se așază pe pian, se ghemuiește îmbrățișându-se sau tace. Atunci pianul cântă. Simt lacrimi în colțul ochilor și sentimente de profundă neputință. Și vinovăție fără vină, pentru că neștiind-o, nu am iubit-o mai demult. Și recunoștință că am aflat-o.
La fel ca actrița ce a portretizat-o, Clara era timidă, cu trac permanent iar strădania de a cânta fără cusur și fără a ceda cerințelor epocii (de a adăuga interpretării alte efecte, pe care compozitorii nu le trecuseră pe partituri) au împiedicat-o să devină populară sau mediatizată.
Deși avea un aer din altă lume, și i se părea că venise prea devreme într-un loc unde nu era înțeleasă și acceptată, a devenit reprezentanta lui Mozart pe pământ, și perfecțiunea interpretării i-a rămas nealterată, energică și strălucitoare, fără a fi condiționată de validarea exterioară, a publicului, care o ignora.
Până în 1938, a cântat puțin, în concerte de caritate, sau în recitaluri la Ateneul Român din București, la Lausanne, Geneva, New York, Londra, în Belgia, la Philadelphia, singură sau împreună cu Pablo Casals, George Enescu, Leopold Stokowski, Eugene Isaye, Nikita Magaloff.
În 1936 l-a întâlnit, la Paris, în saloanele Prințesei de Polignac, pe inegalabilul Dinu Lipatti, cu care a legat o prietenie unică, consemnată într-o corespondență "plină de afecțiune", care le-a supraviețuit amândurora. Documentându-mă, am găsit fragmente din scrisori.... Ce naturalețe, câtă bunătate și generozitate urma să descopăr la această ființă superioară! Din acea zi providențială, ne-am văzut în fiecare zi - și telefoanele pe care ni le dădeam unul altuia, uneori până la miezul nopții, erau, de asemenea, zilnice.
"Dragă Clarinette", îi răspundea pianistul... Ai cântat încă și mai admirabil ca de obicei. A fost din toate punctele de vedere o execuție magistrală. Te-am auzit și mi-este imposibil să formulez cea mai mică critică. Poate tempoul orchestrei era puțin prea agitat la final. Dumneata ești o mare, foarte mare artistă și muziciană și o remarcabilă pianistă! Dacă vreodată va trebui să învăț alte concerte de Mozart, mă înscriu ca elev al dumitale. Fără nicio glumă."
Această "tandrețe nesfârșită" a prieteniei lor avea să fie lovită la 2 decembrie 1950, de dispariția prematură a "poetului pianului" - Dinu Lipatti, iar Clara va suferi cumplit.
A urmat întâlnirea târzie cu celebritatea, după cel de-al doilea război mondial, când avea deja 50 de ani, nu avea o locuință, un pian al ei sau un impresar. Împreună cu belgianul Arthur Grumiaux alături de care a format un duo celebru, a colindat lumea. A primit Legiunea de onoare în grad de cavaler, trei discuri de aur ale Academiei Charles Cros, precum și prestigiul dirijorilor sub bagheta cărora cântă: Leopold Stokowski, Otto Klemperer, dar și Igor Markevitch, Herbert von Karajan, Sergiu Celibidache. A cântat cu marile filarmonici ale lumii din Paris, Viena, Salzburg, New York, București.
Îl cunoaște pe Charlie Chaplin care o consideră unul dintre cele trei genii ale planetei, alături de Einstein și Churchill.
Până în 1957 susține circa 80 de concerte pe stagiune iar când participă la marele festival de la Salzburg, cu prilejul aniversării a 200 de ani de la nașterea lui W.A. Mozart, consacrarea mondială, atât de dorită și așteptată, este perfectă.
Moare subit, așa cum am aflat de la începutul spectacolului, în 1960, la 66 ani, cei care o iubeau consolându-se doar cu gândul că a plecat să refacă în rai concertele la două piane cu prietenul ei drag, Dinu Lipatti.
***
Pe scenă s-a făcut întuneric. Pianul s-a închis. Clara a tăcut. Și Laetitia. Spectacolul s-a terminat prea repede și m-a lăsat multă vreme pe gânduri. Aplauzele în picioare și ovațiile au părut atât de tardive pentru Clara și atât de insuficiente pentru Laetitia!
Au urmat "de ce-uri" multe, triste, observând indiferența cu care Clara Haskil e tratată de țara de origine, căreia i-a adus numai glorie ,și lipsa totală de interes și informație în presa care nici nu o cunoaște, nici nu o pomenește vreodată. Amestecându-se, multă recunoștința pentru bucuria descoperirii târzii și pentru încă o confirmare a minunilor trăite prin teatru, când el se întâmplă pe scenele cele mai dragi mie, la FITS, 2022.
***
Pentru un post-scriptum optimist, aflu că, într-o încercare de recunoaștere târzie, în sala Thalia a Filarmonicii din Sibiu, în care a avut loc și spectacolul Laetitiei Casta, avea loc anual un Festival Internațional Clara Haskil, unde au fost invitați cei mai buni muzicieni ai lumii.