A fost o serie de filme fără violență gratuită și a fost bine așa pentru o perioadă suprasaturată de incertitudini și de pericole manifestate sau sugerate, așa cum trăim cu toții în acest mijloc de an 2022.
Am început cu un film care a luat ulterior Mențiunea Specială Zilele Filmului Românesc pentru secțiunea Lungmetraj: Om câine, filmul de debut al regizorului Ștefan Constantinescu, o producție cu o lungă perindare atât în timp, cât și în spațiu, între România și Suedia, alături de actori foarte cunoscuți publicului românesc: Bogdan Dumitrache, Ofelia Popii, Ana Ciontea și Voica Oltean. După trailer nu aveam așteptări: un film despre gelozie, muncă în străinătate, pandemie, etc. Cam ce te aștepți să abordeze filmele recente. Doar că, deși la început ai senzația de "tras de timp", cadrele fiind lente și încărcate de o tensiune premeditată, acțiunea începe să te prindă mai ales prin redarea contorsionării mentale din capul personajului principal, Doru, care se întoarce într-un oraș de pe malul Mării Negre, orașul natal, aparent pentru a asista la botezul fiului celui mai bun prieten. Dar pe parcurs aflăm că motivul este unul mult mai dur și totul începe să se învârtă în jurul acestui motiv al întoarcerii personajului principal de la munca sa din Suedia. Aici intervine laitmotivul unei generații rătăcitoare, mereu în căutarea bunăstării în altă parte, din motive bine știute. Doar că prețul liniștii psihice pare în acest caz mult mai scump decât cel prevăzut.
Tensiunea prinde conotații compulsive într-un moment în care Doru, aflat aproape la limita pierderii controlului, ajunge să clacheze în fața faptului că soția sa, personaj interpretat superb de Ofelia Popii, îl înșelase. Sau nu. Nu știm și nu contează. Scena în care ea descrie actul sau actele de "încălcare" a regulamentului căsătoriei te lasă perplex. Mai ales pentru că nu știi ce să crezi. Pare că scena este pregătită pentru a-l desființa pe Doru cu bănuielile lui. Simbolismul scenelor de final ies la iveală înaintea chefului ce urmează botezului, în care ambii soți încearcă să mențină o anumită aparență deși, desigur, toată lumea știe despre "eveniment": albul rochiei soției desfigurată de panică, drumul către următorul moment după care nici unul dintre ei nu știe care poate fi urmarea, finalul deschis către fiecare spectator rămas nemișcat pe scaunul său confortabil din sala de cinema. Toate, către imaginea unei generații deja trecută bine de comunism, în care neîncrederea în celălalt, la fel ca tot ce ține de ideea de "informatori", duce către întrebarea: La ce te ajută să știi adevărul atunci când acel "adevăr" devine distructiv?
Ieșind din sala de cinema după discuțiile cu echipa peliculei pleci cu o stare de acceptare a ceea ce este, înțelegând că poate nu poți vindeca traumele istoriei printr-un film tragico-romantic.
Dintr-o lume într-alta, ajungem la al doilea film românesc, în regia Ligiei Ciornei, cu Isabela Neamțu, Valer Dellakeza, Victoria Cociaș, Anastasia Simion, Gavril Pătru. Anul pierdut 1986 / Clouds of Chernobyl are legătură cu explozia de la Cernobîl, cu decretul împotriva avortului dat în perioada ceaușistă și cu o mamă de patruzeci de ani care se luptă să păstreze cea de-a treia sarcină, chiar dacă soacra sa medic se împotrivește cu un sadism demn de un securist experimentat. Cadrele puternic sugestive pentru perioada dinainte de Revoluție, într-un sat care pare uitat de lume, în care "nebunul satului" e un bătrân care ascultă Europa Liberă, te introduc într-o amintire de care o generație întreagă încearcă să o uite de ceva vreme încoace. O lume în care digitalul nu există și în care ceea ce numim acum fake news erau la ordinea zilei. O analogie cu perioada pandemică, poate, explozia de la Cernobîl, cu toate panicile induse, sugerează un cadru în care războiul pare ceva previzibil și gestionabil. Și în tot contextul de teatru cinematografic, dintr-un timp din care generația mea încearcă să se vindece, pelicula ajunge într-un final care cu tot imposibilul emoțional și contextual, duce înspre o fărâmă de speranță: revoluția și imaginea unei familii cu trei copii care "se va descurca", în ciuda istoriei. Și da, îți pică bine un pic de viziune în viitor. Pentru că vorba unei prietene estonience, generația noastră a crescut cu multă speranță, pentru că din comunism nu puteai ieși decât cu bucuria unui viitor mai bun, cu mai multe posibilități. Și pentru mulți dintre noi așa și a fost. Pentru copiii noștri, generația digitală, posibil ca lucrurile să stea altfel.
Apropo de digital, o peliculă imersivă și interesantă până într-un punct a fost și Insula, o animație în regia Ancăi Damian, cu Alexander Bălănescu, Lucian Ionescu și Ada Milea. O poveste clasică, întoarsă cu susul în jos, povestea lui Robinson Crusoe și a lui Friday, izolați pe o insulă imaginară și distopică, în care sirenele au cozi din ghivece de plastic. O căutare muzicală a Paradisului în mai multe etape, cu multă animație la limita dintre imaginar și absurd. Trecând dintr-un plan într-altul, senzația de scroll într-o poveste digitalo-mistică te aruncă într-un spațiu din care posibil să vrei să ieși la un moment dat.
Expoziția de la Muzeul de Artă, cu imagini imersive, accesabile printr-o tabletă a fost un plus în acest experiment vizual, prin care cei pasionați de digital se putea întâlni confortabil cu o poveste dintr-un clasic îndepărtat. Pentru consumatorii de animație, o producție românească de acest gen poate fi o idee excelentă, cu condiția depășirii stereotipiilor legate de un fir "normal" al lucrurilor.
Tranziția către final de TIFF și către o lume a concretului psihedelic am făcut-o printr-un film israelian: Ahed's Knee / Genunchiul lui Ahed, în regia lui Nadav Lapid. Cu un început destul de "artsy", cu un casting pentru rolul lui Ahed, Y., personajul ce joacă rol de regizor interpretat excepțional de Nur Fibak, începe o călătorie pentru prezentarea ultimului său film într-un sat din deșertul arid și stâncos al Israelului. Următoarele cadre suprapun realitatea unui loc anost cu întâlnirea regizorului cu atașata de pe lângă Ministerul Culturii din Israel, Yahalom, o tânără interesantă, cu care Y. pare că flirtează din prima. Suprapunând cadrele din mintea lui Y. cu cele din presupusa realitate care are un puternic iz imaginar, pelicula avansează înspre conturarea luptei psihologice din mintea lui Y. între iminenta moarte a mamei sale și constrângerile culturale și politice din Israel. Secvențe de dans și arme, situații-limită de război și o stare continuă de epuizare psihică se succed într-un plan în care urmărirea filmului devine un exercițiu de imaginație, cu o concluzie într-un ton psihanalitic în momentul în care sora lui Yahalom salvează situația limită din finalul filmului spunându-i lui Y. că este un om bun. Ceva ce poate avem nevoie cu toții să auzim la un moment dat, mai ales atunci când în subconștient încolțește vina.
Și, către final, jonglând cu atmosfera relaxată din afara sălilor de cinema, navigând printre expoziții de fotografie și design vestimentar, ajungem și la filmul surpriză din această ediție TIFF: filmul As bestas / The Beasts, în regia lui Rodrigo Sorogoyen, cu Denis Ménochet, Marina Foïs și Luis Zahera. O altfel de atmosferă decât restul filmelor vizionate, cu o clădire a tensiunii mult mai calculată. Imaginea aproape idilică a unui cuplu francez mutat în Galicia prinde într-un ritm constant gravitatea unei situații aproape imposibil de gestionat: lupta dintre invazia tehnologiei "ecologice" și păstrarea intactă a locurilor din munți, prin restaurarea caselor dărăpănate și cultivarea pământurilor prin forțe proprii, dar mai ales lupta dintre localnicii care-și duc viața în sărăcie și tentația îmbogățirii rapide prin vânzarea proprietăților pentru instalarea eolienelor. Acest romantism ecologico militant al valorilor și perspectivei pe termen lung, viziunea omului cult versus viziunea țăranului localnic, prins între sărăcie, orgoliu și perspectiva pe termen scurt. Ceva cu care am putut empatiza, noi cei care am făcut o școală și credem că putem decide pentru cei pentru care lupta de zi cu zi cu sărăcia nu are nimic activist și cu atât mai puțin romantic. Cu o tensiune clădită în jurul luptei lui Vincent și a Olgăi, dar mai ales a primului, de a rămâne în acel sat, în ciuda exprimării clare și explicite a comunității cum că nu sunt bineveniți în acel spațiu, mai ales dacă le încalcă socotelile legate de instalarea eolienelor, pelicula avansează fără grabă către un final previzibil în anormalitatea sa. Față de peliculele românești, filmul franco-spaniol are o altfel de gradație: mută la început, avansează cu suișuri și coborâșuri, dar are o forță care te captează până la final, fără emfază. Povestea devine pe atât de terifiantă, pe atât de posibilă.
Și cam atât din timidul maraton de final de TIFF 2022, Make films not war... Trăind poveștile imaginare ale altora, împărtășind cu "celălalt" vizionar din sala cinema aceeași dorință de a ne spune, până la urmă, propria poveste. Va urma...
(Foto: Adrian Danciu)
Descarcă catalogul aperiTIFF 2022 aici.