Bogdan Dumitrache, la rândul său, se achită în mod fericit de partitura sa centrală. Reușește să exprime atât trecerea de la extaz la agonie, de la reușită familială la disperări artistice.
Dar regizatul Gabriel Achim merge mai departe decât simpla dramă familială și oferă o explorare a depresiei profunde a personajului, a căutărilor acestuia de a-și alina și transfigura prăbușirea interioară prin creația artistică.
Așa că simțul timpului este repede abolit prin pendularea permanentă între trecut, prezent și viitor, adesea fără ancore clare. Intrăm și ieșim alternativ din subiectivitatea halucinatorie a protagonistului, tot fără avertismentele unor markeri clari. La un moment dat, suntem în fața unui spectacol de teatru ca expresie a dramei deja petrecute pentru ca imediat să retrăim momentele de început ale poveștii de dragoste în mintea personajului sau într-un bar bucureștean.
Povestea simplă (ca înșiruire a evenimentelor așa cum s-au întâmplat în realitate) este îmbunătățită prin montarea întâmplărilor prezentate în film într-o altă ordine decât cea cronologică. Această contopire până la confuzie dintre trecut, prezent și viitor ar putea fi acuzată de artificialitate dintr-un punct de vedere realist, însă scopul nu este să bulverseze audiența, ci să o facă să simtă bulversarea protagonistului.
Gabriel Achim a făcut un pariu riscant cu acest amestec al planurilor. Și l-a câștigat! Empatia față de protagonist se construiește cu fiecare secvență, iar lipsa de orientare care se instalează este atent codificată ca un simptom al suferinței.
Dar nu toate riscurile au fost depășite cu bine. Critica teatralo-politică pe care colegii din teatru o dezvoltă în jurul rateurilor profesionale ale protagonistului, cu incursiuni teoretice și instituționale puțin relevante precum diferența dintre dreapta și stânga, utilizarea gândacilor ca recuzită ori peisajul cultural din New York, disipează efectul dramatic. De asemenea, încărcătura apăsătoare a poveștii este nefericit relaxată de umorul minor al glumelor preluate din folclorul urban. Deși intenția acestora a fost - cred - să ofere momente de respiro și să contureze personaje mai accesibile, mai plăcute, în fapt, fură nepermis de mult din presiunea dramei centrale.
Coloana sonoră susține toată drama prin efecte sonore simple și eficiente. Din păcate, calitatea sunetului în momentele de dialog lasă de dorit. Replicile sunt adesea greu de descifrat și ne obligă să coborâm ochii pe subtitrările în engleză.
Așadar, Uneori ninge cu zăpadă, alteori ninge cu întuneric propune un subiect tragic povestit îndrăzneț pentru producțiile românești de această anvergură. Miza principală - relevarea presiunii psihologice a pierderii copilului și sublimarea prin artă - este câștigată, iar partitura reușită a lui Bogdan Dumitrache menține consecvent personajul prin toate aceste salturi.
Chiar cu mici scăpări în execuție - cauzate probabil și de bugetul strâns, Gabriel Achim se adresează, în mod binevenit, unui public îndeajuns de educat estetic pentru a aprecia o dramă spusă non-cronologic, fără însă a se arunca în îndrăzneli creative rezervate publicului cinefil exigent.
Descarcă catalogul aperiTIFF 2022 aici.