Alessandro Serra este absolvent al Universității Sapiența din Roma în disciplina artele spectacolului. În 1999 a înființat Compania de teatru Teatropersona. Spectacolele pe care le-a realizat sunt cel mai adesea pe propriile scenarii, în regia și cu scenografia pe care de asemenea le realizează singur. Este și cazul spectacolului Macbettu cu care a fost invitat la FITS 2022.
Nu e un Shakespeare așa cum te-ai aștepta, oricâte variante de montări ai fi văzut. Chiar și atunci când locuiești într-un oraș (Craiova) care găzduiește un Festival Internațional Shakespeare. Textul este integral rescris de Serra. Narațiunea păstrează propunerea textului original, dar o scurtează mult, păstrând fragmente din scenele importante care conduc acțiunea. Există însă și porțiuni care sunt amplificate, toate referindu-se la cele trei vrăjitoare. Structura spectacolului devine o alternanță de scene aparținând a două lumi diferite. Lumea oamenilor este dominată de rău, de dorința de putere și validare, de răzbunare și minciună, de falsitate și disimulare, de nevoi inventate de opulență și confort, de imposibilitatea depășirii singurătății. Lumea vrăjitoarelor este o lume a ludicului, fără pretenții, fără nevoi, o lume a jocului și a veseliei din nimic, a ritualurilor, dar și a lipsei de responsabilitate. Scenele alternează accentuând diferențele între două lumi diametral opuse - o lume dominată de patimi care subjugă versus o lume a libertății totale lipsită de orice constrângere. Doar că vrăjitoarele s-ar putea să nu aibă puteri supranaturale, ci doar simplitatea omului detașat care îți citește dorințele și îți spune ceea ce vrei să auzi, dezvăluindu-ți dorințele cele mai bine ascunse. Nu ele fac răul, dar îl văd, îl recunosc, îl spun. Nu fac nimic să îl împiedice și se distrează pe seama celor care le cred în posesia unor puteri magice. Pentru Serra ele au și un nume - Surorile Nefaste.
Opozițiile continuă și pe alte planuri. Spectacolul are o distribuție integral masculină, în spirit elisabetan, dar este jucat în sardă, o limbă folosită în regiunea Barnagia, Italia, cu o circulație restrânsă. Pe scenă luminile ajută la recognoscibilul atmosferei lumii ilustrate. În lumea oamenilor lumina e puțină și rece, trebuie adesea să te concentrezi să vezi ce se întâmplă, în lumea vrăjitoarelor lumina caldă inundă scena.
Scenografia duce cu gândul la spațiul gol al lui Peter Brook (R.I.P.). Sunt patru mese metalice ruginite, foarte lungi, așezate inițiat în plan vertical, alăturate, central și în spatele scenei. Dau impresia unui zid. De-a lungul spectacolului din ele se construiește o nișă în care e așezat tronul regelui - un scaun de lemn de dimensiuni foarte mici, de copil - , sunt distanțate devenind stâlpii cetății de unde cetățenii urmăresc jocul puterii, sau sunt folosite ca mese la marele ospăț dat de Macbettu după încoronare. Câteva pietre aflate în colbul pieței cetății sunt puse una peste cealaltă de un paznic beat și devin mai târziu , cu ajutorul unui fascicol de lumină, singurul interlocutor al regelui nebun Macbettu. Recuzita vrăjitoarelor este alcătuită câteva mături, de dimensiuni și forme diferite, folosite în diferite gaguri comice. Costumele sunt marcate de influențe populare sarde, tipice ținutei întâlnite de oamenii care vin la târg.
O notă foarte originală o aduce fundalul sonor. Spectacolul începe cu scena goală și întunecată, inundată de un zgomot din ce în ce mai puternic atingând un nivel la care creează un sentiment de panică. Pare o furtună puternică sau zgomotul neclar al unei bătălii din spatele zidului. Crește și descrește în rafale. O atmosferă sumbră, de rău augur, precede intrarea personajelor în scenă. Pe tot parcursul spectacolului sunetele nu au nimic muzical, sunt distonante. Ospățul dat de ducele de Glamis înainte de a-l ucide pe regele Duncan, e redus la un lighean metalic plin cu zoaie, pe care lady Macbettu îl aduce în mijlocul scenei, împingându-l cu piciorul. Fiecare înaintare e însoțită de un zgomot grotesc, neplăcut. Soldații dezbrăcați se vor arunca asupra ligheanului, în patru labe și fundalul sonor va fi al unei cocini în care mănâncă și grohăie porci. E interesant momentul în care, în timpul ospățului încoronării, halucinațiile lui Macbettu sunt însoțite de sunete ascuțite, deranjante, obținute prin frecarea dintre cănile mesenilor și masa metalică. Vrăjitoarele nu au nevoie de sunete, în afara a ceea ce pot obține prin deformarea în toate chipurile a propriilor voci.
Elementul cel mai complex al spectacolului rămâne însă jocul foarte fizic al actorilor. Întreaga distribuție este formată din doar opt bărbați, majoritatea jucând două sau mai multe roluri. Construit milimetric, cu o mare atenție la fiecare detaliu, este o superbă demonstrație de măiestrie. Se trece prin forme foarte diverse, de la călăritul fără cal, la pantomimă, la gaguri, la mișcare în slow motion, la realism psihologic. Scenele în care copilul și soția moștenitorului de drept al tronului, Macduff, sunt uciși, sunt accentuate, lente, ca apogeu al cruzimii gratuite. Nuditatea și fragilitatea victimelor adaugă o poezie tragică, greu de suportat. Trupul soției dispare cu încetinitorul în spatele unei coloane, ca și cum s-ar ascunde. Este un moment de coregrafie, pictural. Tipologiile actorilor sunt foarte atent alese. Lady Macbettu este un bărbat înalt, subțire, cu plete și cu o frumoasă barbă neagră. Privit din spate este o femeie suplă. Dar convenția este una foarte asumată. Bărbații nu sunt machiați. Prin contrast, bărbații care nu joacă roluri feminine, au tunsori foarte scurte și nu poartă barbă. Vrăjitoarele, cu personalități foarte diferite, sunt interpretate de patru bărbați de talii foarte diferite. De la felul cum se deplasează, cum își vorbesc între ele, joaca permanentă cu trimiteri clare către personaje de desene animate sau filme cu vrăjitoare, convenția lor de joc este în opoziție cu celelalte personaje.
Ceea ce rezultă este o tragedie combinată cu o comedie bufă, cu o propunere optimistă. Răul nu este implacabil. Valorile și nevoile eronate aduc răul și întunericul în viața noastră. Rămâne mereu deschisă opțiunea unei vieți mai simple, mai copilărești, în care cele două lumi se amestecă, luând câte ceva din fiecare. Depinde doar de noi.
Macbettu
Dramaturgie Alessandro Serra după Macbeth de William Shakespeare
Regie, scenografie, costume, lumini - Alessandro Serra
Traducere din sardă și consultant lingvistic - Giovani Caroni
Colaborare pentru mișcare scenică - Chiara Michelini
Fundal sonor - Pinuccio Sciola
Producție Sardegna Teatro și Compania Teatropersona
Distribuție: Macbettu - Leonardo Capuano; Banquo - Giovani Carroni; Vrăjitoare - Andrea Bartolomeo; Vrăjitoare -Stefano Mereu; Vrăjitoare - Felice Montervino; Vrăjitoare - Maurizio Giordo; Lady Macbettu - Fulviu Accogli; Malcom Andrea - Carroni; Duncan / Lenox - Sterfano Mereu; Macduff - Felice Montervino; Fiul lui Macduff / Portarul / Ross - Mauritio Giordo; Asasinul - Andrea Bartolomeo.