Pentru realizarea spectacolului după textul lui Eschil, Prometeu înlănțuit, Tompa a implicat în proiect Teatrul de Stat din Constanța și SNT Drama Ljubljana (Slovenia), alături, firește, de actorii Teatrului Maghiar din Cluj, totul într-o manieră inedită. Pe scenă, actorii își rostesc replicile în patru limbi: maghiară, română, slovenă, engleză, ceea ce conferă ansamblului astfel construit un aer elitist, cosmopolit, în sensul asumat egalitarist de participanți cu drepturi depline, vrednici cetățeni ai lumii acesteia, indiferent de limba în care se exprimă. Un experiment cu efecte dintre cele mai șocante. Greutatea receptării replicilor e anulată de traducerile afișate electronic, frecvent uzitate, înlăturând barierele comunicării.
Descifrăm trei planuri de proiectare a mesajului conținut în textul adaptat de Kali Ágnes și Tompa Gábor. Trei planuri ale acțiunii ce încadrează în rame temporale mitul lui Prometeu. Asistăm, cu intermitențe, la munca unui regizor pretențios cu un actor (Igor Samobor, interpretul lui Prometeu), paspartu ce conduce spre tabloul central axat pe textul propriu-zis al tragediei. Focusarea pe acest tablou central e "perturbată" de o componentă suplimentară, al treilea plan, care trimite spre actualitatea cea pandemică și gazetărească în care corul antic e transformat / dizolvat / sublimat în reprezentanți ai mass-mediei.
Un regizor ce se consideră Zeus (Viola Gábor) - și ce regizor nu e un mic Zeus în pregătirea unui spectacol? - dirijează "scena de pe Olimp" alături de Hera, asistenta de regie, mâna dreaptă a regizorului (Cătălina Mihai) și de Luca, șeful de lumini (Dimény Áron). Se subliniază încă o dată (dacă mai era cazul) că regizorul e creatorul lumii miraculoase de pe scenă. Și scena prinde viață prin instalarea unei schele metalice în mijlocul spațiului de joc, sugerând un loc de la marginea pământului. Decorul Carmencitei Brojboiu imaginează schematic stânca osândirii sau camera de tortură în care sunt schingiuiți opozanții unui regim politic dictatorial (din prezent sau din antichitate), cum este cel simbolizat global de Zeus.
Iubitorul de oameni, Prometeu, reprezintă puterea de a rezista în suferință. Igor Samobor investește personajul cu forța necesară de a îndura caznele la care a fost supus de mâniosul și punitivul Zeus, dar insinuează și înmugurirea gândurilor de răzvrătire, astfel că ni-l arată pe titanul Prometeu în toată complexitatea tânguirilor sale tragice, făcând din el, prin grila propusă de regie, un exemplar erou al jertfei pentru binele umanității. Focul furat din vatra lui Hefaistos e un simbol strălucitor din care iau naștere artele și meseriile. Pentru filosoful francez Gaston Bachelard, de pildă, mitul lui Prometeu ilustrează voința omenească de a accede la intelectualitate. O apropiere de această prefigurare a mesajului piesei se simte mai ales prin apariția cetei de jurnaliști care roiesc în jurul personajului, provocându-l să-și exteriorizeze trăirile. Ei sunt manipulatorii de ocazie care incită la mărturisiri și confecționează fake news pe bandă rulantă, în vreme ce deținătorii adevărului sunt marginalizați sau ostracizați asemenea lui Prometeu în epoca mitologică. Din ceata de ziariști (corul okeanidelor destrămat) fac parte personaje adaptate viziunii regizorale, cum sunt corespondenta principală (Dana Dumitrescu) și reporterițele nelipsite (Vindis Andrea și Ecaterina Lupu), un cameraman (Domen Novac), un expert al presei (Florin Aioane) și o jurnalistă (Kántor Melinda). În costume bizare, cu sacoșe, rucsacuri și mască de protecție ei aduc în actualitatea bulversantă (pandemică?) conotațiile mitului străvechi. Armonizarea cu zeii olimpieni e destul de stângace totuși. De remarcat că Tompa a apelat la personaje din mass-media și în alte montări cu acțiunea amplasată în antichitate.
În afara stridențelor semnalate pe jumătate, legate în parte de costume (tot Carmencita Brojboiu), de muzica originală (Vasili Șirli) sau de proiecțiile video creatoare de atmosferă (Radu Daniel), regia lui Tompa Gábor se menține pe linia fidel trasată a poemului antic, conturând ironic și dezinvolt personajele, problematica textului. Cratos (Kiss Tamás) și Bia (Pethő Anikó) sunt slugile lui Zeus ce comunică și înfăptuiesc poruncile lui. Bogdán Zsolt în Okeanos îmbracă o uniformă de camuflaj și poartă pe tot pieptul decorații, vorbește șoptit și insinuant, cu un aer cazon persiflat. Dimény Áron e Hephaistos, Ecaterina Lupu / Eva Jesenovec / Eszter Román e Io, Mirela Pană e Hermes.
Apreciez că s-a dorit o viziune integralistă asupra mitului fără să se apeleze la ironizarea de tip parodic oferită de André Gide în Prometeu rău înlănțuit, ceea ce dă o structură cumpătată, rezonabilă întregului spectacol.