Gina Șerbănescu, critic de teatru, vorbește despre câteva lucruri de remediat în felul în care este gestionată resursa umană a TNB, în textul de mai jos.
Așteptăm și alte păreri (din cât mai multe direcții) la [email protected]. (LiterNet)
*
Soarta Teatrului Național din București, în contextul organizării concursului de proiecte de management 2022 - 2027, a generat un val de discuții și de dezbateri, desfășurate cu precădere în mediul online. În cadrul acestor dialoguri (pe alocuri manifestate ca întretăieri de replici cu iz monologal, cauzat de subiectivitatea care se străduiește să pară obiectivitate) au ieșit la iveală unele idei care ar putea fi fertile pentru materializarea unui program cultural racordat eficient la mult invocatele valori ale contemporaneității.Eu aș merge cu părerile mele (nu îndrăznesc să le numesc propuneri, deși îmi e destul de clară metodologia întocmirii unui program managerial) într-o zonă mai deloc idilică, și anume resursa umană a Teatrului Național din București. Dar înainte de aceasta, aș insista puțin asupra a două aspecte:
1. Frica dominantă emanată din discursurile despre viitorul managerial al Teatrului Național din București. Nu fără îndreptățire, un motor al discursurilor este dat de teama unor noi jocuri de culise, de eterna meteahnă autohtonă a concursurilor aranjate. Știm cu toții că cei mai mulți artiști care agită stindardul dreptății culturale cu un avânt "pașoptist" în contratimp cu insignele contemporane pe care le poartă au intrat în teatrele din care fac parte cu ideea de șanse egale pusă între niște mari paranteze și că știau bine că la ușa sălii de concurs se aflau colegi de-ai lor care erau acolo doar ca să se bifeze o obligativitate instituțională înscrisă în Monitorul Oficial. Extrapolând, același lucru e suspectat că s-ar putea întâmpla și la concursul pentru postul de manager general. Singura șansă ca vocile să ne fie auzite cu limpezime e să încetinim puțin turația fricii și a revoltei mocnite și să asumăm (unii ar spune că e prin reducere la absurd) că acest concurs va fi "pe bune". Dacă nu, mai avem la dispoziție un răstimp de aproximativ două mandate să investigăm cauzele nedreptății și să mai zgâlțâim mediul online (și cam doar pe el), după obicei.
2. Numele teatrului (mă refer la titulatura de Național, nu la nenea Iancu). Ei bine, nu prea putem să ne situăm în acord cu celebra replică shakespeariană "Ce e într-un nume? Ceea ce noi numim un trandafir prin orice alt cuvânt ar miroase la fel de dulce". Pe urmele unui argument platonician, putem spune că există o dreaptă potrivire a numelor. Un nume trebuie să își justifice funcția în contextul în care funcționează. Prin urmare: ce face ca Teatrul Național să își valideze numele prin profilul său managerial și cultural? Ce diferențiază acest teatru de alte instituții de artele spectacolului? Ce ar trebui să aibă Naționalul ca să nu fie asimilabil profilurilor altor teatre? Cheia stă chiar în nume. Prin urmare e necesar ca la baza programului managerial care va configura viața instituției în următorii ani să se afle o preocupare prioritară pentru specificitatea teatrală autohtonă. A nu se arunca cu piatra! Nu mă refer la ștergerea prafului de pe tomuri vechi și la invocarea unor fantome care să semneze condica instituției, ci la o cercetare, la un demers manifestat printr-un travaliu care să pună cât mai clar în lumină care este acel set de valori etice, estetice și axiologice care articulează ferm trăsăturile specifice ale contextului dramaturgic și interpretativ de la noi. Evident acest demers va trebui puternic contextualizat, pus în relație cu mediul artistic european și cu cel internațional, va fi necesară așezarea lui într-o plasă dialogală prin care să (se) contamineze cu principii care i-ar putea potența identitatea. Dacă facem invers, dacă vrem să facem din TNB o instituție care să arate "ca afară" fără să luăm în calcul propriul nostru test ADN, riscăm să ne întâlnim pe holurile teatrului cu umbra lui Titu Maiorescu, mândră nevoie-mare că teoria lui e... contemporană. Așadar, specificitatea instituției fundamentată printr-un demers identitar, manifestat la nivelul repertoriului, al inițiativelor educaționale, de cercetare și de marketing (da, da, vrem, nu vrem există piața de artă!)
Revin la problema semnalată la început. Resursa umană. Dacă deschidem pagina de internet a instituției și trecem în revistă echipa TNB, vedem o pleiadă de nume purtate de foarte mulți actori "nejucați". În mod legitim se pune eterna întrebare: nu sunt valoroși, sau sunt nedreptățiți când se taie partea leului la castinguri? Unii actori sunt mai activi (mult mai activi) în alte zone decât instituția angajatoare. Timpul trece, leafa merge, iar timpul lor se consumă cu preponderență în inițiative private sau independente. Unii dintre cei din urmă sunt mari critici ai sistemului, dar care nu au o problemă în a figura pe state de plată și de a încasa salariul lunar. Sigur, îmi veți spune: dar știm cât de grea e viața. Știm! Dar cum ar fi să tragem mai tare din interior pentru modificarea unei stări de fapt, decât să practicăm un dublu standard care nu face onoare nimănui? Mi s-a spus de curând ceva ce m-a dus cu gândul la actuala stare de fapt semnalată: "Înainte de Revoluție, unii artiști își riscau viața, nu job-urile." Desigur nu vrem să ne întoarcem acolo, nu vrem să mai trecem prin limite greu de imaginat. Dar ar fi bine ca unele resurse umane din TNB (valabil și pentru alte teatre) să nu mai trateze organizația angajatoare ca pe un loc care le asigură un venit lunar constant și siguranța viitoare a unei pensii. În plus, viitorul manager ar trebui să ia aminte la numărul mare de actori remunerați care joacă foarte puțin (prin contrast cu colegi de-ai lor care nu prea coboară de pe scenă) și să remedieze efectul unei cauze pe care e recomandabil să o corecteze.
Tot în continuarea acestei idei, se impune un program de formare continuă pentru actori. Și pentru cei care au cam uitat cum se simte la atingere scena, dar și pentru cei care au senzația că dețin toate resorturile artei lor. Pentru că tot vorbeam despre racordarea la contextul internațional, acest program de formare continuă ar putea consta în schimburi de experiență și workshop-uri cu specialiști în cele mai noi metode în domeniu. Asta ar conduce la: dezamorsarea clișeismului specific unei mari părți a contextului teatral autohton, reducerea decibelilor inutili emiși de mulți artiști ai primei scene (și semnalați de o parte a publicului), flexibilizarea viziunii cu privire la mecanismele interpretative etc. Sigur, stă la pândă întrebarea: de unde bani pentru un astfel de program? Păi vă spun eu de unde: din materializarea acelei secțiuni din programul managerial în care se specifică strategia financiară a instituției. Dacă vreun candidat care a depus dosarul nu a tratat serios acest capitol, să meargă repejor la secretariat și să își retragă dosarul.
Ar mai fi multe de spus și de detaliat. Am bănuiala că vom avea destul timp să ne orientăm în hățișul managerial al TNB. Aș încheia, totuși, cu o propunere, cu un moft personal, un demers mititel, dar care ar putea scoate la iveală niște bijuterii nebănuite. L-aș numi "Din sertar la TNB". Dezgroparea unei literaturi de sertar, a unor pagini care au rămas ascunse ar putea prilejui revelația unui fapt, de altfel, evident: că anticiparea e cheia spiritului contemporan.
Există șanse ca texte care nu au ieșit din ascundere să fi prefigurat multe mecanisme actuale. Dacă tot vrem să fim contemporani, să recunoaștem, împreună cu Agamben, că simțul universalului fundamentează și validează ceea ce e contemporan. Prin urmare, noul / viitorul manager TNB va trebui să ia în calcul un demers de cercetare prin care să descopere tendințe ce se vor manifesta în viitorul teatrului românesc. Sau să creeze aceste tendințe.
P.S.: Nu ar strica, zic așa, în treacăt, ca ceea ce se numește Consiliul artistic al TNB să desfășoare o activitate vizibilă în ceea ce se livrează publicului. Și să fie prezent. În toate sensurile implicate de misiunea sa.
*
Așteptăm și alte păreri (din cât mai multe direcții) la [email protected].