Spectacolul-hrană - Cină cu prieteni la Săptămâna Comediei, Brașov, 2022

Jucată pentru prima dată în 1998, Cină cu prieteni este piesa care îi aduce lui Donald Margulies, în anul 2000, Premiul Pulizer pentru dramaturgie. Un text despre generația născută după Al Doilea Război Mondial, ajunsă la mijlocul vieții, după ce a traversat, ca toată societatea americană, o perioadă de schimbări majore - de la Războiul Rece, la primul pas făcut de om pe Lună, și de la trăirea visului american, la intensificarea luptei pentru drepturi civile - Cină cu prieteni este o piesă care și-a păstrat prospețimea în timp și a trecut cu succes peste bariere spațiale și, mai ales, culturale, ajungând să fie integrat în repertoriul Teatrului Bulandra în stagiunea 2021-2022, sub regia lui Cristi Juncu.

Felul în care timpul schimbă oamenii și relațiile lor - de dragoste și de prietenie - reprezintă nucleul tematic al piesei, care se deschide cu o criză - cuplul Tom-Beth se dezintegrează din cauza infidelității lui Tom -, iar despărțirea le este adusă la cunoștință lui Karen și Gabe, prietenii celor doi, de către Beth, soția înșelată. Tot ceea ce se întâmplă până la final este o intrare în straturile cele mai profunde ale personajelor, care se confesează, se acuză, se confruntă sau se susțin, în încercarea de a înțelege ce s-a întâmplat și cum le sunt afectate viețile de ceea ce tocmai au descoperit.

În viziunea lui Cristi Juncu, spectacolul se desfășoară sub semnul metaforei culinare pe care însuși titlul piesei îl conține, ca o cină pe care actorii și membrii echipei tehnice (care mută decorurile de la o scenă la alta îmbrăcați ca niște chelneri) le-o servesc spectatorilor. Nu doar cele patru personaje imaginate de Margulies, ci și spectatorii din universul real sunt invitați "să consume" și să-și consume crizele, neputințele, frustrările sau momentele duioase ca într-un ritual de comuniune, în care alimentele au rolul unor instrumente magice, cu ajutorul cărora timpul luminos al vacanței se strecoară în cotidian (cum se întâmplă în cazul cuplului Karen - Gabe), simțurile sunt activate pentru o mai bună conectare la aici și acum (vezi scena în care Tom mănâncă un desert cu poftă) sau se manifestă grija pentru celălalt (Gabe oferindu-i mâncare lui Tom, înainte de a-i asculta confesiunea). Scenografia ingenioasă pe care o creează Nina Brumușilă face ca fiecare secvență să pară un fel de mâncare adus în fața privitorului pe niște farfurii-insule pe care se află personajele cu toate stările lor. Spațiul larg se decupează în cercuri, iar timpul se concentrează în clipe de cotidian pe care cei din sală le recunosc ca făcând parte din propriul timp, altfel n-ar râde zgomotos sau n-ar tăcea profund în momentele-cheie ale acțiunii.


Beth (Andreea Bibiri) și Tom (Vlad Zamfirescu), Karen (Ana Ioana Macaria) și Gabe (Șerban Pavlu) formează două cupluri asupra cărora timpul își pune amprenta în mod diferit. Creativitatea lui Beth și nevoia permanentă de a-i fi confirmată puterea de seducție a lui Tom sunt punctele din care pornește o relație ce nu poate supraviețui rutinei ce se instalează cu timpul în cuplu. Fiecare se simte singur și neînțeles, așteptând ca soluția salvatoare să vină din partea celuilalt. Deși se confruntă cu aceleași probleme, Karen și Gabe sunt mai echilibrați, mai raționali, gata să facă mici compromisuri pentru ca relația lor să nu eșueze, gândindu-se în permanență la copiii care au nevoie de stabilitate. Textul nu alunecă însă în maniheism. Fiecare personaj are ocazia să își susțină punctul de vedere din interiorul propriului adevăr. Tom, soțul infidel, nu este un personaj detestabil, Gabe nu este un bărbat slab, incapabil să își urmeze visurile din tinerețe, Beth nu este o soție neajutorată, iar Karen nu e o femeie rece, calculată, intransigentă, ci un adult care încearcă să își construiască familia pe care, copil fiind, n-a avut-o. Piesa pune pe masă (ca să rămânem în metafora culinară) o problemă pe care o privește din toate părțile, fără să ofere, simplist, o soluție. Nu mai vreau să trăiesc ca părinții noștri, spune Tom, spre finalul spectacolului și îi înțelegi deplin dorința de a trăi în consonanță cu universul său interior, nu cu niște norme sociale. Spaima de a-și vedea viețile distruse de o despărțire nu le anulează lui Karen și lui Gabe spiritul de observație, iar cei doi își dau seama prea bine că relația lor arată diferit acum, și nu neapărat în bine, față de momentul inițial. Unii caută să trăiască intens prezentul, alții se gândesc la viitor, o soluție care să funcționeze la fel pentru toți e imposibil de găsit.

Nenumăratele nuanțe ce fac personajele și situațiile credibile sunt întruchipate de actori în plină forță creatoare, care se cunosc atât de bine, încât simpla așezare unul lângă altul comunică deja, fără cuvinte, toată intensitatea unui moment. Așa se întâmplă, de exemplu, în primul act, când Șerban Pavlu (Gabe) și Vlad Zamfirescu (Tom) se așază pe scaunele copiilor, în jurul unei mese minuscule, pentru a vorbi despre infidelitate. Suflete de copii în corpuri de oameni mari, cei doi încearcă să se regăsească, în ciuda crizei pe care unul dintre ei a generat-o în jurul său. Felul în care Andreea Bibiri (Beth) iese din scenă, cu un picior încălțat într-un pantof cu toc și cu celălalt desculț, este emblematic pentru echilibrul pe care încearcă să-l redobândească, între trecut și prezent, și vine firesc în continuarea monologului pe care îl susține în fața lui Karen despre ce le separă ca viziune despre lume. Complexe și puternice roluri construiesc și Ana Ioana Macaria (Karen) și Șerban Pavlu (Gabe), care destructurează imaginea familiei perfecte ce se prezintă în prima scenă, recompunând-o într-una credibilă, reală, prin fiecare replică și gest.

Ce se mai poate face, totuși, când nimic nu mai pare că e de făcut? Când îți dai seama că o relație a ajuns într-un punct din care nu mai poate fi reumplută cu sens? Ce faci într-o criză - fugi sau lupți? Toate acestea și încă multe alte întrebări se desprind din spectacolul pe care trupa de la Bulandra l-a adus, într-o seară fierbinte de iulie, la Brașov, ca parte din Săptămâna Comediei. Gestul final, mângâierea tandră a obrazului celuilalt, și steagul alb care flutură la încheierea piesei într-un colț al scenei sunt posibile răspunsuri. Depinde doar de cel care s-a hrănit cu spectacolul acesta să le descopere în propria existență și să le transforme în realitate.