Il buco / Grota, filmul din 2021 al italianului Michelangelo Frammartino, reconstituie expediția la 60 de ani distanță. Cu micuța gară din Villapiana, cu străduțele, biserica și piațeta cu bar, reclamă la Cinzano, televizor alb-negru și 15-20 de localnici privind RAI-ul epocii. Cu copiii locului încercând să intre în vorbă și în glume cu misterioșii exploratori. Cu bătrânul camion ducându-i pe speologi pe uriașul platou de lângă intrarea în grotă.
La prima vedere, un documentar. De fapt, o ficțiune pornind de la fapte reale (cele de mai sus) și de la fapte inventate (în timp ce expediția coboară în adâncuri, un bătrân al munților, interpretat de actorul neprofesionist Antonio Lanza, își pierde, încet, rostul și locul pe lume). O colecție de imagini excepționale (director de imagine: Renato Berta, operator cameră: Luca Massa, cel care a primit premiul La pellicola d'oro la Veneția 2021, festival unde lui Il buco i s-a acordat și premiul special al juriului), filmate și montate într-un ritm ce reprezintă adevăratul semn de capodoperă al filmului.
Suntem în 1961, în munți ce pare că nu mai fuseseră niciodată explorați în sensul științific al cuvântului și știm că suntem atunci și acolo pentru că Frammartino știe cum să ne coboare pulsul, să ne stăpânească nerăbdarea, să ne re-educe privirea și auzul astfel încât să ne transporte în acele timpuri și locuri. Cu o delicatețe infinită, de parcă n-ar vrea să deranjeze nici acum, după atâtea zeci de ani, camera privește mai mereu de departe, de foarte departe, puținele dialoguri sunt imposibil de auzit, vocile oamenilor se amestecă cu trilurile păsărilor, cu grohăitul porcilor, cu zgomotele vacilor, cailor ori măgarilor mâncând, cu tălăngile oilor.
Doar bătrânul păstor e filmat în gros-plan. Alter-ego al personajului Kente (Luca Sabin) din Întregalde al lui Radu Muntean, el poate fi privit ca exponent al lumii vechi ce se retrage înspre moarte odată cu apariția celei noi. Sau ca om perfect integrat în decorul natural silit să facă un pas înapoi în fața saltului umanității dotate cu lampioane, corturi și camioane (deși, în această versiune de interpretare, merită subliniată demersul minim-invaziv al speologilor, care se comportă fără reproș în fața naturii; și totuși, simpla lor prezență distruge vechiul echilibru). Sau ca un gardian mitologic al uriașei grote, păstrătorul purității ei niciodată amenințate până în acel august 1961 fatidic.
Epoca e pregnant marcată de-a lungul filmului. Pe de o parte, un reportaj TV al vremii (singura porțiune din film vorbită) ne invită să urcăm pe proaspăt construitul turn Pirelli din Milano, semn al Nordului puternic, al Italiei pentru care epoca postbelică era pe cale de a se termina și economia înflorea. Pe de alta, hârtiile pe care speologii le aruncau în hăurilor necunoscute ale peșterii erau rupte din reviste ce îi aveau pe copertă pe JFK & Nixon. Uneori, tendința lui Frammartino de a plasa prea multe semne ori de a căuta cadre cu un grad prea ridicat de calofilie amintește de păcatele stilisticii lui Cristian Mungiu.
Dar nu doar cu acel timp pleacă spectatorul din sala de cinema dacă alege să vadă această mică bijuterie. Ci și cu cel de acum, al prezentului, al epocii imediatului. Aproape de final, urmărim mâna unuia dintre speologi finalizând, la o masă în adăpostul cortului, harta peșterii proaspăt cucerite. Vedem penița stiloului plonjând în călimară, vârful acesteia lăsând o parte din lichid pe o ciornă și apoi restul completând, puțin câte puțin, imensul contur al grotei. Pentru noi, cei de azi și de aici, operațiunea durează enorm.
Aproape că suntem tentați să scoatem un pix și să completăm degrabă desenul. Ori să facem o fotografie schițelor desenate în genunchi, în peșteră, și să transferăm tot în laptop. Cândva, nu de mult, nu departe, a fost altfel.