Și în cinema, finanțarea investiției depinde de forța de captivare a viitorului produs: target, impact, marketing - acesta din urmă nu neapărat sincer, doar musai de efect. Or, Sfântul Experiment are darul să aducă... darul (la noi, banul de la Centrul Național al Cinematografiei). Cu cât formula artistică e mai minimalistă (locuri de filmare, distribuție, costume), peticele bănești se pot completa mai ușor. La final - din două una: ori "iese", și atunci e bine. Ori "nu iese" și rămânem cu experimentul inovator, cu căutarea unor noi forme de exprimare, cu lupta împotriva rutinei (adică filmele mai de "modă veche", desuete, prăfuite etc). Și, cum respectivele tentative de a rupe gura târgului trec, de prea multe ori, ca și cum n-ar fi fost, lasă locul deschis spiritelor libere, care tot caută... și scormonesc... și iar inovează.
În cazul acestui produs cu Ceaușescu-n coadă, premisele erau (cum spunea, fericit, doamna Lavinia Betea, specialist în psihologia istoriei) "pe muchie de cuțit". Ideea de a amesteca documentarul cu ceva ficțiune tentează; mai ales că, în ultimii câțiva ani, tot mai multe filme documentare folosesc actori și înscenează frumos, chiar dacă nu întotdeauna fidel documentării. Publicul trebuie atras către subiectul istoric, adică "serios", și atunci îl presari cu potențiatori de gust. (Așa ajungem să vedem câte un Napoleon, o Regina Victoria sau chiar vreun Iisus Christos, în primul rând charismatici, frumoși și, abia apoi, credibili). Nici rețeta inversă nu este neglijată: recentul Elvis ficționează cu aplomb, dar interferează în discurs destule elemente de ordin documentar care, respectând convenția, explică personajul și epoca sa.
După o reușită grotescă despre sfârșitul "odiosului Ceaușescu și al sinistrei sale soții", semnată de Sergiu Nicolaescu (Punctul Zero), abordarea personajului a rămas mai mult în seama istoricilor - unii mai serioși, alții mai... cointeresați de pensiile speciale sau canalele de presă comanditare. La școală, manualele se feresc, naționalist-pudibond să se apropie de Scorniceștean. O face, însă, cu supra-măsură social media, acolo unde o propagandă deșănțată, mincinoasă și ineptă nu ostenește în a-l glorifica, dimpreună cu Burebista, Decebal, Mircea cel Mare, Ștefan cel și mai Mare și Sfânt, ca să nu mai vorbim de celebrii bubuli ai nemuritorului Coruț.
Astfel legendat, personajul crește și se umflă în imaginarul incult al unei populații ahtiate după super-eroi, dar indiferentă și, adesea, chiar ostilă față de adevărul istoric. Cum spunea și profesorul Dumitru Borțun, trăim nu doar în epoca post-modernă, ci chiar post-adevăr.
Pe aceste două coordonate (destructurare și fals acreditat democratic, prin credința și voința majorității) își edifică îndrăznețul Sebastian Mihăilescu demersul său cinematografic. "Am căutat să văd cum îl înțeleg acești tineri pe adevăratul Nicolae Ceaușescu", și-a justificat regizorul intențiile animatoare. Mda... o curiozitate interesantă. Deși ar fi, în primul rând, treaba sociologilor și a istoricilor să observe și, eventual să cuantifice afacerea asta cu perceperea și înțelegerea. Tinerii... care tineri? Un eșantion, ales pe ce criterii? Dintr-un casting prim într-unul secund, se ajunge la nucleul de interpreți total dezinhibați, teribiliști (din generația selfie) cărora li se cere să facă doar ce și cum le vine. Pretextul incitant - descifrarea de către ei a personajului Ceaușescu prin prisma unor date biografice care le sunt servite telle quelles - ar predispune la procesul cognitiv al informării, evaluării (eventual înțelegerii - dar aici am mari rezerve) și formării unei opinii despre mitul în curs de edificare multilateral dezvoltată. Un grup de tineri imaturi, dar joviali, deloc inhibați în privința oricărei responsabilități personale, ci chiar predispuși la jocul care dă în joacă, sunt chemați să interpreteze (mă rog, vorba vine... e mai mult o scălămbăială juvenilă, și nu dintre cele mai inteligente). Datul cu părerea (sport național, de altfel) îi amuză, ba le dă și curaj. Se hlizesc relaxați, bucuroși nevoie mare că au devenit nu doar actori de cinema, dar și personaj(e) care ar avea ceva de spus. Cum o fac și ce rezultă...? O fac la un nivel poate amuzant, dar - pentru unul ca mine - îngrijorător sub aspectul concluziilor stupide la care ajung, fără să le pese. Libertatea de exprimare de care se bucură în acest (să-i zicem) laborator de creație scoate la lumină câteva calități (ceva haz, nonșalanță, spirit ludic - chit că ei nu au auzit de așa ceva, de asta sunt convins) printre alte defecte de generație: superficialitate, mimetism, infatuare, ignoranță; amestecul revărsat pe ecran poate fi tragi-comic. De fapt, comic într-o primă instanță, apoi dramatic... și tot așa, dacă te gândești la perspectivă. Libertatea de exprimare - darul cel mai de preț obținut de români după 22 decembrie '89 - ajunge azi, prin spusele și comportamentul lor dezinhibat, să constituie motive serioase de îngrijorare. A fost dl regizor interesat să cunoască felul cum îl văd clienții lui, pseudo-artiștii de ocazie, pe legendarul și eroul nea Nicu? A aflat. Și noi, dimpreună cu el. Iar noutățile nu sunt deloc (dar deloc!) aducătoare de optimism. Dimpotrivă.
Eliberați în zona "laissez faire, laissez passer", noii eroi ne demonstrează cum că, oricare dintre ei, ar putea fi un nou Ceaușescu. Este singura clarificare cu care ne-a procopsit filmul. Rețeta discontinuă, mozaicată, amintește, întrucâtva, de Taking Off - filmul cu care Milos Forman a scandalizat America, punându-i în față, la sfârșitul anilor '60, oglinda (nu l-au crezut atunci, s-au simțit insultați; iar azi, aceeași Americă este... cum este; adică cum i-a avertizat el). Așa și aici. Rapelurile (pentru publicul cultivat) la Reconstituirea lui Pintilie (film făcut tot la sfârșitul anilor '60) aduc un damf de continuitate... doar că, cu capul în jos. Căci Pintilie a izbutit să discrediteze și să blameze educația comunistă prin intermediul cinematografului luat la purtare ca ciocan al propagandei. Aici, același vector se răstoarnă cu capul în jos: protagoniștii poveștii nu sunt doar imaginați, ci eliberați. Nu mai au nevoie de un scenarist care să le pună-n gură aberantele precepte de teorie a artei trecute pe sub șapca milițianului: "Mie să-mi faci așa cum a fost. Exact așa! Da' să nu te prefaci! Ai spart paharul? Spargi paharul. Ai spart sifonul? Sparge-l, mă tovarășe!". Fără rețineri sau inhibiții, doldora de certitudini tautologice, eroii care se joacă de-a Ceaușescu scot din puțul gândirii personale aceleași stupidități: "Rolul regizorului este publicul din fața ecranului". Tot doamna prof. univ. Lavinia Betea, care i-a chiar simpatizat, îmi spune că în "naturelul" exhibat și deloc machiat, nivelul lor ar fi, totuși, peste medie, în raport cu majoritatea studenților ce-și culeg diplomele din universitățile naționale.
Sigur că publicul elevat - invitat la premiera oficială, unde a umplut sala de la Muzeul Țăranului Român și cinefil - se amuză de asemenea perle; dar râsul izbucnește tot la celebrele și trivialele clișee cu p.l.m.-ul sau "aia" a mă-sii. Eu, mai căpos, cred că ar trebui să fie îngrijorat. Căci încercarea dlui Mihăilescu - mult prea lungă, ca durată, ceea ce a permis repetări cu nimic în folosul filmului, căruia i-ar fi fost de ajuns durata unui metraj mediu - a scos la lumină un potențial îngrijorător de adulare și de imitare a ceaușescului. Iar asta nu e de râs! E de groază.