Deși periferică în economia documentarului, urarea comunistă concentrează principala întrebare a filmului: Ce a mai rămas din moștenirea dictatorului după treizeci de ani? Putem să ne mântuim de otrava acestui regim ticălos? Cum se pot raporta românii de astăzi, în special cei tineri, la acea istorie cruntă, care, în pofida urmelor dureroase ce încă mai subzistă, alunecă, încet și sigur, la groapa de gunoi?
Principalul motiv de optimism este cel biologic. Tinerii care nu au trăit direct comunismul nu înțeleg nici fricile celor mai în vârstă. Ei îl pot discuta pe Ceaușescu chiar laudativ, în încercarea de a-i înțelege setea de putere și succesul neașteptat care a făcut ca un țăran analfabet să conducă decenii o țară ce se consideră europeană. Dar înțelegerea acestei epoci de care nu se mai simt legați, îi ocolește. Sebastian Mihăilescu tratează ceaușismul distanțându-se de el prin intermediul jocului jucăuș al unor tineri complet separați de acele timpuri.
Intervalul dintre timpul prezent și istoriile aduse în conștiință nu mai acoperit de memorie - exprimată prin autobiografia oficială a lui Nicolae Ceaușescu din 1945, prin fotografiile de arhivă, ci de biologie. Trupurile tinere reconstituie borne din biografia lui Ceaușescu nu cu scopul de a se apropia de adevărul istoric, ci cu scopul invers, de a-și afirma independența față de acesta. În mod deliberat în răspăr, imaginea este alb-negru atunci când surprinde aparentele improvizații și devine color atunci când caricaturizează fotografiile alb-negru de epocă.
Aluziile la Reconstituirea (Pintilie, 1968), ea însăși o parabolă a totalitarismului comunist, trebuie citite așadar ca un argument că reconstituirea nu este posibilă, că nimic nu poate fi făcut nici măcar asemănător trecutului în prezent. Trecutul nu doar că nu mai poate fi pipăit, că nu putem să-l cunoaștem așa cum a fost, ci, mai mult decât atât, putem să facem ce vrem din el, într-un mod relaxat, conștient de sine, fără nicio obligație decât aceea de a fi noi înșine.
De aici nonșalanța și, de multe ori, chiar buna dispoziție ce definește Pentru mine tu ești Ceaușescu. Adolescenții fac permanent între ei glume, o atmosferă pozitivă, colegială, umple repetițiile. Uneori, după scenele mai violente urmează hohote de râs copilăresc care dezamorsează dramatismul oricărei abordări serioase. Alături de tinerețea protagoniștilor, acestea sunt liantul filmului. Glumele pe care și le aruncă aceștia par spontane, dar o privire mai atentă indică faptul că unele replici, dacă nu chiar toate, au fost scrise anterior punerii lor în scenă, căci sunt prea elaborate.
Din fericire, spre lauda regizorului și mai ales a tinerilor, nu sună fals, așa cum sună uneori vorbele serioase și obosite ale adulților în vocile vesele ale copiilor și adolescenților. Dimpotrivă, efortul continuu de a (re-)imagina la povești de viață este lăudabil. Astfel, un licean a fost gigolo în Germania. Altul dezbate posibilitatea de a încerca la actorie, doar pentru a arăta, cu emfază, că nu-l interesează, de fapt, să devină actor. Singura fată din gașcă dezbate o încurcătură din familie pe care inițial o crezi reală, pentru ca rapid să îți dai seama că ai fost păcălit, că ai căzut în capcana prejudecăților majorității românești față de presupusele mentalități de familie ale romilor. În sfârșit, un altul își declară și intonează fără complexe credința, de parcă ar fi timpul încleștării religioase și nu al unor improvizații amuzante.
Așa că Pentru mine tu ești Ceaușescu este un răspuns ludic și optimist unor fantome care încă ne mai bântuie. Prin distanța pe care o imprimă, Mihăilescu reușește să dea un răspuns liniștitor atât celor care îl regretă pe odiosul dictator, cât și celor speriați de aceștia: Ceaușescu nu e mort doar pentru că există un mormânt cu numele lui, ci pentru că o mână de tineri pot să se joace cu amintirea lui fără ca nimic să-i mai lege de epoca lui.