O jonglerie de teme-colaj, de la cancer la viața de actor, de la performance la suicid, de la familii destabilizate de evenimente greu de digerat la pură nebunie explicabilă, de la idile anticipative la banalul umanității exterioare, de la haos la haos și o singură cheie-matrioșcă de interpretare. Se vrea a se face un film despre a se face un film despre a se face un spectacol de teatru despre o tentativă de suicid care vine pe fondul unor tulburări de comportament explicate de cancerul de care suferă băiețelul protagonistului. Uneori ninge cu zăpadă, alteori cu întuneric, unde întuneric înseamnă raportarea inexplicabilă a părintelui la suferința copilului său, neștiutor încă, o anticipare a morții cu moarte, cu frică teribilă, un film despre dragoste, înnodat în niște tehnici haotice, paradoxale, frumoase și neînțelese.
Cronologia își pierde valoarea, realul și contingentul se iau în brațe în fiecare clipă, există și ruperi absurde, de tip performance, există teatru, film, viață (?!) și niciuna. Ce a vrut să spună autorul? Aperçu demitizant al temelor mari care se bat cap în cap. Cu cine empatizăm de fapt? Cu tatăl aflat în suferință și neputință? Care nu-i poate explica fiului său mai mult de câteva lacrimi abținute și sărutări pe creștet? Cu băiețelul care suferă de cancer și se joacă în continuare, rugând să fie spălat pe spate? Cu povestea de dragoste anticipată deja consumată de dinainte să înceapă? Cu lucrurile nefuncționale din tagma teatrului și/sau a filmului? Cu nimic? Nu știm.
Rezonăm cu o confuzie generală, în care ne preocupă alegerea temei celei mai apropiate de noi înșine, iar restul privim tehnic (sau poate puțin mai departe de atât) fără să fim la fel de aproape.
Există elemente reiterate din cinematografia experimentală postbelică, din '45 până spre mijlocul anilor '60. Sunt cadre similare vizual și estetic cu partea secundă din My Hustler (1965), regia Andy Warhol și Paul Morrissey, care se întâmplă într-o baie, accentul dinamicii fiind pus pe partea de îngrijire, de grooming. Sigur, My Hustler suprascrie acestei atmosfere discuțiile prostituatelor gay despre carierele lor de până atunci, timp în care se îngrijesc minuțios. Atmosfera asta cvasi-warholiană e cumva readusă secvențial și în Uneori ninge cu zăpadă, alteori cu întuneric, dar registrul discuțiilor e diferit, pe o scară de la coerent spre incoerent-absurd.
Scena de baie, de altfel, trimite la aceeași perioadă de cinema experimental, m-a dus cu gândul la Bells of Atlantis, scurtmetraj al lui Ian Hugo, un soi de suprapunere cu impresionismul francez.
Avansăm ușor din imaginea anilor '50, spre convențiile narative ale anilor '80 în film (dacă tot e să numim ironic "noul val al filmului românesc"). Începând cu anii '80, rețeta clasică a producătorilor venea cu o structură tripartită (identificabilă și aici), care să înceapă cu un moment "grabber", fie violent, fie dătător de mister, intro-ul de la Jaws explică foarte bine la ce mă refer aici. Ceva mai moale în Uneori ninge cu zăpadă, alteori cu întuneric, influența asta se vede, sau cel puțin reminiscențe ale ei, pentru că structura narativă se cere inovată.
Mergem, apoi spre anii '90, Jacob's Ladder, regia Adrian Lyne, acest horror psihologic e unul dintre promotorii tehnicii de flashback. Avem și în Uneori ninge..., dar se vrea a fi ceva mult mai metafizic și suprarealist, dar nu atât de metafizic și suprarealist ca un good ol' Matrix, de pildă. Câteva simboluri, câteva acțiuni încărcate simbolic, câteva combinezoane-costum încărcate simbolic, cadre reci, un film de stare, în care Bogdan Dumitrache face o treabă excelentă în rolul tatălui. Gheorghe Ifrim e într-un contre-emploi față de primarul Las Fierbințiului, dar aduce cu el puțin comic de situație (mai degrabă) în rolul din Uneori ninge....
E genul de film pe care poți la fel de bine să-l urmărești cu creionul în mână pentru structură, dar nu ca în cazul arborelui genealogic din romanele / filmele rusești, ci strict pentru o axă care să te ajute să înțelegi ce a fost mai întâi. Oul sau găina? Ideea de film? Ideea de performance? Boala? Performance-ul în film? Încercările repetate de sinucidere? Nebunia? Finalul e realmente expozitiv. Cum fac să încerc să văd filmul ăsta pe dos? Are sens? Cred că ar avea. Cred că structura sa finală e doar una dintre multiplele generări posibile algoritmic a abstractului. Și asta e bine. Cred că aici e motorul filmului, dacă ratezi prea mult, clipești prea mult, e posibil să pierzi un detaliu care să dea un cu totul alt sens.
Îmi place Anca Ioana-Androne la date, scena date-ului. În care localul rămâne în mod repetat fără lumină. În care se fac predicții macabre despre viitor. În care se vede cum nu se văd red flagurile primei întâlniri. Îmi place de Silvana Mihai, în toate aparițiile funcționale, toate strâns legate de sfera teatrului, de data asta reușit mai bine decât în 6,9, că tot vorbeam. Aici, în Uneori ninge..., absurdul alegerilor nu trece în zona cringe deloc, e inteligibil mixul de artă performativă cu ecranul de cinema, iar experiența e tangentă uneia din cadrul unui performance ad litteram. Din punctul ăsta de vedere, din tot ce ar însemna încercările de fuziune teatru-film întâmplate în "noul val românesc", Uneori ninge cu zăpadă, alteori cu întuneric o are pe cea mai coerentă, paradoxală prin însăși natura ei, dozată bine.
Nu cred că Uneori ninge... e un film pentru oricine. Nu mă aștept să prindă nici în cinematografe, deși are un titlu bun. Dar în ceea ce înseamnă avangardismul cinematografic, e cel mai aproape de ceea ce aș putea să numesc - neironic, de data asta - noul val de film românesc. Și nu e făcut în cheia unei aroganțe regizorale, nu se simte în spatele lui o nevoie de a nu arăta, cum nici suficiența de a nu arăta nu se simte. Se simte, în schimb, o căutare vie, constantă, neînțeleasă, dar în care te poți regăsi. Apreciez asta, chit că-mi susțin poziția unei ușoare supraaglomerări tematice. Se simte așa, de parcă scriptul a fost gândit după niște tehnici narative tip ramă, throwback stories mai exact, dar când să se treacă prin angrenajul producerii propriu-zise, metaforele, simbolurile și absconsul au născut un produs (pentru mine) ușor confuzant. Dacă ăsta e efectul dorit, dacă așa trebuie să arate experiența imersivă de spectator, atunci mulțumesc, am decodat bine. Chiar a fost o experiență nemaipomenită per se. A, da, un pic de Gaspar autohtonizat, uitasem detaliul ăsta, dar cu soluții mult mai simpluțe de a separa realul de contingent și viceversa.
Uneori ninge... era pe listă. L-am văzut. Încă e pe listă. Și aș încerca să scriu și a doua oară - chiar dacă la o vreme distanță - despre el. Nu știu ce am să văd atunci. Acum, știu.