Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Faust

Faust pe româneşte în patria lui Goethe


Bucureştiul cultural, august 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Creat iniţial în anul când Sibiul a fost Capitala culturală a Europei, megaspectacolul după poemul Faust de Goethe, în regia lui Silviu Purcărete, îşi împlineşte iată vocaţia europeană. Invitată să participe la Faust Festival de la Frankfurt, producţia românească are prilejul să se confrunte cu un public pentru care genialul iluminist e un simbol şi o temelie a gândirii. Dincolo de cultura clasică în care mitul faustic e o expresie a spiritului căutător de sorginte renascentistă, artistului de astăzi, din epoca postmodernă, cu noile abordări ale cunoaşterii, i se impune o repoziţionare faţă de Faust. În ce direcţie? Cu ce curaj şi cu ce mijloace? Asta depinde de un întreg câmp de referinţă în care acesta trăieşte şi creează, de experienţa "faustică" acumulată, de decantările survenite în alchimia sinelui. Şi dacă unii artişti aleg, mai comod, să se întoarcă la originile populare ale mitului, la basmul cu miez şi haz ce se spunea prin târguri şi bâlciuri, alţii, mai "responsabili", se iau la trântă cu bibliotecile reale sau virtuale pentru a-i găsi lui Faust rostul cel adevărat în zilele noastre.

Fără-ndoială, un spectacol după Faust nu poate fi decât o operă de maturitate, o încercare la care se încumetă nume credibile. Silviu Purcărete este unul dintre ele, după un şir nu prea lung de colegi faimoşi, ca Peter Stein sau Giorgio Strehler, care s-au consacrat subiectului în zilele noastre. Cu o echipă redutabilă formată din Helmuth Sturmer (scenografie), Lia Manţoc (costume), Vasile Şirli (muzică), Ilie Gheorghe (protagonist) şi excelenta echipă a Teatrului Naţional din Sibiu, cunoscutul regizor a pus la cale o montare grandioasă (peste o sută de interpreţi), pentru care au fost amenajate spaţiile dezafectate ale uzinelor Simerom. Aventura faustică urmărită în scenariul fatalmente restrictiv al regizorului zburdă pe muchia dintre seriozitate şi parodie, căci jalnicul, până la urmă, învăţat, căruia i se atribuie filozofia gânditorului luminist din epoca Reformei, nici nu putea să producă altfel de efecte azi.

Scepticismul care ameninţă de la orizont puterea ştiinţei, limitele la care cunoaşterea pozitivă, dar şi aceea îndreptată asupra spiritului au ajuns după 2000 de ani de fiinţă, minează cu neîncredere experienţele faustice. Inclusiv soluţia divinităţii. Ca atare, Silviu Purcărete a simplificat, spre a fi credibil, dilema lui Faust, drumul lui iniţiatic. Dezamăgit la capătul unei vieţi de căutări dedicate înţelegerii sensului vieţii şi al cunoaşterii umane (ilustrat la Goethe pe atâtea planuri, istorice, culturale, psihologice), bătrânul învăţat şi mag nutreşte pur şi simplu pofte lumeşti. Caută, cu alte cuvinte, un sens mai la îndemână vieţii sale consumate în biblioteca prăfuită, pe care regizorul o ilustrează semnificativ prin tone de maculatură şi un interior prăfuit, unde se ofilesc în bănci ucenicii decrepiţi ai maestrului.

Între discursurile lui înţelepte, dar fade şi voluptatea simţurilor, care se trezesc parcă din adormire, Faust alege să dea curs acestor impulsuri naturale. Ce să fie acest îndemn care-l are în spate pe Diavol, pe ispititorul spirit care neagă? La o primă vedere, această variantă de scenariu aleasă de regizor ar putea părea minoră, coborând în registrul consumismului erotico-pornografic al prezentului demersul ontologic al spiritului faustic. Doar la prima vedere, pentru că, până la urmă, disputa care se angajează are noimă vizând noţiuni duale esenţiale, ca trăire şi asceză, raţiune şi emoţie, logos şi praxis, apollinic şi dionisiac, eros şi tanatos (aici s-ar putea situa dragostea ucigaşă pentru Margareta, copila sedusă şi abandonată). Ne aflăm aşadar în miezul unei dezbateri spiritualiste, fiindcă până la urmă prin intervenţia lui Mefisto e pusă în joc însăşi creaţia divină. Înclin să cred că regizorul a dorit să sublinieze mai apăsat acest plan, chiar cu conotaţii creştine, dar i-a lipsit până la capăt curajul, aşa încât Mefisto şi Faust nu reprezintă decât ca metodologie cele două entităţi biblice.

Aşadar, între coperţile liniştite ale spectacolului, care cuprind, pe de o parte, frământările lui Faust din partea întâi, în care se consumă dialogul cu ucenicii, dar şi mefienţa semnării pactului cu Diavolul, în partea ultimă, dedicată judecăţii - în care intervin cele patru categorii morale Grija, Nevoia, Lipsa, Datoria -, şi mântuirea se întinde orgiastic panorama deşertăciunii viciului, noaptea walpurgică ieşită din otrăvurile vrăjitoarelor şi ale trolilor care pun stăpânire pe lume. Dilatată spectaculos şi copleşitor în viziunea lui Purcărete, această parte a aventurii lui Faust domină reprezentaţia impunând ideea că Faust nu rezistă, până la urmă, acestei provocări exagerate şi parodiate cu bună ştiinţă. Deghizat în transsexual, Ilie Gheorghe, care ne aminteşte aici de excepţionala sa creaţie din Decameronul după Boccaccio, străbate bolgiile sodomiste alăturându-se agitaţiei frenetice la care iau parte îngeri şi demoni, oameni şi animale, circari, iluzionişti, artişti. E însoţit de Mefisto, care-şi arogă prin costum postura unui excentric personaj de curte, a cărui perucă însângerată trădează însă descendenţa, adică focurile ghenei. Spectatorii sunt invitaţi să îi urmeze părăsindu-şi locurile şi intrând sfioşi în această maşinărie uriaşă de sunet şi lumină, în care muzica lui Vasile Şirli, picturile lui Sturmer, proiecţiile video, instalaţiile pirotehnice au menirea să-i îngrozească.

Odată scoasă din ţâţâni, lumea îşi va regăsi cu greu liniştea. Publicul îşi reia locurile în sală într-o fatală ieşire din atmosferă, iar Faust încearcă să revină la condiţia lui de muritor. Corul îngerilor care invadează scena preludiază mântuirea lui Faust, iar Mefisto monologhează dezabuzat, blestemând: "La cine, unde să mă plâng? Cine reface dreptul meu ştirbit?".

Lucrarea diavolului care a orchestrat totul (cu adevărat excepţională creaţia Ofeliei Popii) pare deci la fel de absurdă ca şi a bătrânului învăţat. Întreaga aventură stă sub pecetea deşertăciunii. Vanitas vanitatum... Iată o posibilă concluzie adecvată timpurilor pe care le trăim, pe care grandiosul spectacol al lui Silviu Purcărete o sugerează. Nu spre a ne dezarma în faţa vieţii, ci spre a ne domoli excesele şi ambiţiile când vreunul dintre noi are trufia de a se considera, asemeni magului din Wittenbreg, supraom.

Dincolo de noutatea interpretării textului clasic, avem în faţă o exegeză scenică de o excepţională vibraţie, în care ludicul, teatralitatea predominante sunt controlate conceptual potrivit unei viziuni coerente, dinamice şi subtil revelatoare. O operă de artă care, cu siguranţă, va stârni ecouri cu ocazia apropiatelor reprezentaţii de la Frankfurt, pentru care gazdele au pus în joc însemnate fonduri.




 Toate articolele despre Faust


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Doina Papp


Alte articole

 Spectacolul Faust va fi difuzat la TVR 2 pe 25 august 2014 şi în noaptea dintre 31 august şi 1 septembrie 2014!, Comunicat de presă
 Cum îţi schimbă un spectacol rolul, Delia Marinescu
 Faust revine pe scena din Sibiu din 8 martie 2013, Comunicat de presă
 Faust aniversează 100 de reprezentaţii , Comunicat de presă
 Faust - pe repeat, Camelia Bucioveanu
 Toate articolele despre Faust


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer