Sigur este însă că face călătoria înapoi neașteptat de rapid, ca prin vis. Ne trezim cu el înapoi în România, în casa natală, alături de maică-sa (Ana Ciontea) și de câinele său, Amza. Este luat la rost că de ce s-a întors atât de repede de la muncă. A greșit cu ceva? Sunt supărați angajatorii pe el? El neagă convingător, doar pentru ca, rămas singur, să ofteze.
Soția (Ofelia Popii) împreună cu fiica sa (Voica Oltean) locuiesc în oraș, iar pe ele le vizitează abia apoi. Întoarcerea sa intempestivă a fost cauzată de o criză în familie. De fapt, nu neapărat de o criză, cât de bănuiala unei crize. Nervozitatea lipsei de control pe care o simt mulți dintre cei plecați la muncă departe de casă este bine insinuată în întrebările și privirile pe furiș pe care le aruncă soției sale.
Fondată ori ba, căutarea îl obligă să reconsidere relația de cuplu. Accentul cade perfect pe acest plan, căci, spre lauda sa, filmul nu divaghează în comentarii despre soarta grea a românilor plecați în străinătate, despre dorul lor de casă sau, dimpotrivă, despre cât de bine s-au realizat cei muncitori departe de țară. Nu. Ștefan Constantinescu, el însuși plecat de tânăr în Suedia, unde și lucrează în prezent, se concentrează asupra poveștii de dragoste și asupra complicațiilor psihologice aduse de gelozie. Adică, asupra acelor probleme de care nu poți fugi, pe care le ei cu tine oriunde.
În scenele cruciale, regizorul Ștefan Constantinescu a știut să mențină tensiunea sub control. Niciunul dintre cei doi protagoniști nu țipă, nu gesticulează exagerat, nu se isterizează. Bogdan Dumitrache și Ofelia Popii dansează exact în această măsură: chiar și atunci când personajele lor vorbesc porcos, la nervi, nu interpretează grosier, cu tușe stridente sau gratuit suburbane.
Om câine vorbește astfel tuturor, indiferent de poziția socială. Drama nu are nimic de-a face cu premisa neo-realistă conform căreia necazurile protagoniștilor vin din sărăcie. Dimpotrivă, chiar dacă nu fac parte din protipendadă, protagoniștii au din ce trăi. Ceea ce îi chinuie vine din interior, din conflicte familiale mocnite.
Amza, câinele lui, pe lângă rolul precis pe care îl joacă într-un moment de violență, menține un rol simbolic important pe lângă Doru: este o legătură precisă cu ceea ce este acesta în profunzime, un alter-ego inocent al acestuia.
Secvența de început, probabil onirică (deși lipsesc marcajele care să o indice clar), îl arată pe Doru și pe soția sa căutându-l pe Amza. El își caută, de fapt, un echilibru interior, iar amândoi încearcă să regăsească o stare de inocență a cuplului. Într-o secvență ulterioară (la fel ca și în prima, nu știm dacă este petrecută în vis sau în realitate), de această dată, în punctul cel mai jos al filmului, Doru se desparte de Amza, semn că este pierdut.
Tocmai în această calitate totemică nu îl găsim pe Amza la bloc, împreună cu soția și fiica, ci în casa sa natală. Acolo, undeva la țară, amintirile copilăriei lui Doru coexistă cu visurile sale de adult; acolo este locul unde se reculege din beție, unde înțelege ce trebuie să facă și unde găsește și puterea de a înțelege și accepta ceea ce îi oferă viața.
Cu acest balans între realitate și oniric nemarcat, Om câine spune o poveste de dragoste și de căutare de sine universală, pe care însă o ancorează bine în presiunea migrațiilor economice la care sunt supuși românii în prezent.