Spectacolul brăilenilor cu Fii cuminte, Cristofor! în regia prea puțin personalizată a actorului Marcel Turcoianu mi-a stârnit nostalgii. Văzusem în 1964 la Teatrul Național din Cluj (pe atunci nu era și "Napoca") această comedie discretă, finuță, fără golănismele din scenariile actuale, în regia lui Victor Tudor Popa (un regizor bun la toate), dar cu Aurel Giurumia în rolul lui Cristofor Bellea. De la acest cap de afiș încep toate. Se știe că actorii comici stârnesc râsul prin orice. Dacă se țin de ureche lumea râde, dacă mai fac și ceva giumbușlucuri, publicul e în delir. Așa e acum la Naționalul clujean Adrian Cucu. Când intră pe scenă, e deja rumoare în sală. Așa era pe vremuri apariția pe scenă a lui Aurel Giurumia, adorat de clujeni. Să mai spun că a fost superb în Fii cuminte, Cristofor! și e dificil să-l înlocuiesc din amintire cu altcineva, chiar dacă ar fi mai bun ca el. Subiectivism presărat cu zahăr pudrat și fondante. Pe urmă a plecat la București, făcând vâlvă națională mai mult pe tv în scheciuri - reușite, ce-i drept, dar nu mai era ce a fost la Cluj. Fac legătura nu numai cu Clujul teatral de odinioară, dar și cu tradiția teatrului românesc intrată la apă, spulberată de actanții revoluționari ai scenei prezentului.
Nu l-am mai văzut pe scenă pe actorul Zane Jarcu și nu știu cât de mult i se potrivesc rolurile comice, dar la apariția lui n-am auzit rumoare în mica, dar eleganta sală studio a Teatrului "Maria Filotti". Zane Jarcu dovedește însă că e un actor excelent. Are ceva din ținuta austeră a unui Laurence Olivier distins, ceremonios în gesturi, rigid în mișcări, perfect adaptat generației pe care o reprezintă, adică generația cu cravată la gât și când e acasă și așteaptă musafiri. Jovialitatea și șăgălnicia unui compozitor cu reputație, cum e Cristofor, lipsesc de pe chipul lui chiar și în secvențele de totală relaxare. El e întruchiparea egocentrismului specific unui artist ca și Manole Crudu al lui Horia Lovinescu din Moartea unui artist. Nu altfel e conturat profilul Emei Bellea, în interpretarea scrupulos introvertită a Cătălinei Nedelea, o femeie serioasă, muncitoare, casnică. Aici Cătălina Nedelea reușește o performanță artistică de mare valoare personală, interpretând și rolul Ancăi Stambuliu, o actriță volubilă, ce mimează disponibilitatea adulterului, bipolaritate scenică greu de recunoscut și de egalat, atât sunt de diferite cele două ipostazieri caracterologice. Cel mai comic personaj este "Doamna Sava" în desenul subtil ironic al Elenei Andru, prototipul femeii cicălitoare, cu apucături de țață de provincie ca Domnișoara Cucu din teatrul lui Mihail Sebastian. Insinuările ei, suspiciunile ei vizavi de familia compozitorului amplifică gradual rețeta comicului de situație în care este scrisă piesa. N-aș spune chiar farsă bulevardieră întrucât eșafodajul replicilor de e mare rafinament intelectual. Mereu aferat, pus pe fugă, Marcel Turcoianu creionează un zăpăcit și ambițios profesor de limba română în rolul lui Valeriu Stambuliu, mereu urmărit de neșansă, preocupat să înființeze o catedră de limba malgașă, intenție ilară în simpla enunțare a ei. Intriga pusă în mișcare de două scrisori primite de Cristofor și Anca se învârte în acest cerc restrâns de interese și sentimente ce tulbură armonia celor două căsnicii, lezează simultan legăturile de familie consolidate de ani de zile.
Invențiile de regie se fac resimțite mai ales în eșalonarea corăbiilor de placaj pe diagonala salonului unde au loc ostilitățile și în proiecția pe un mare ecran de fundal a imaginilor cu caravelele lui Cristofor Columb cu care tinde să se compare tizul său din realitatea piesei. Un spectacol clasic deja, jucat clasic, cu scenografie clasică, recepționat ca atare. Un Baranga încă viu prin sprinteneala și erudiția replicilor, mai degrabă sobru decât comic, condimentat și cu delicate comicării. Repetarea replicii Fii cuminte, Cristofor! la fiecare final de scenă îl pune în gardă pe compozitorul subit îndrăgostit de soția prietenului său și ne atrage atenția asupra controlului sentimentelor între parteneri și prieteni. Deci un îndemn la păstrarea onoarei și eticii în condițiile trăirii în societate și în lume. Un îndemn perimat? Teatrul nu mai trebuie să îndrepte moravuri? Asta era valabil numai pe vremea lui Ienăchiță Văcărescu?