Mărturisiri cu voce tare - Film balkonowy / Balconul la Vistula Film Festival - Festivalul Filmului Polonez, 2022

Un balcon de la primul etaj, care dă într-o alee plină de verdeață, într-un cartier rezidențial nenumit din Polonia. Oamenii circulă prin fața lui. Uneori grăbiți, alteori relaxați. Uneori însoțiți, alteori singuri. Își plimbă câinii, se duc la muncă, la doctor sau la cumpărături. Pare că totul e banal, nimic care să merite atenția noastră - și cu atât mai puțin a unei camere de luat vederi -, nu se va întâmpla aici.

Iată însă că regizorul Paweł Łoziński crede cu totul altceva. Pune o cameră în balcon, leagă un microfon de un stâlp al gărduțului și începe să filmeze. Nu îl interesează camera ca înregistrare pasivă, ci începe să performeze în propriul film: acostează trecători și îi întreabă despre "viața lor". Orice ar putea însemna asta! Mulți trec grăbiți, fără ca măcar să catadicsească să-i răspundă nebunului din balcon. Alții, însă, se opresc. La început, se uită nedumeriți. Apoi, o sclipire în ochii lor, o mișcare de nerăbdare a picioarelor, cam ca a celor care așteaptă prea mult în fața toaletei, și cuvintele încep să curgă. Nu fluviu, ci ca mici nestemate de sinceritate și felii de viață, uneori sacadate, alteori în flux continuu.


Figurile trecătorilor sunt cât se poate de diverse. Un poștaș se plânge că a ajuns un simplu "livrator" care transportă obiecte, pe când atunci când livrează o scrisoare este aproape un notar căci îndeplinește o funcție de încredere și de conexiune între persoane. Sau intelectuala care citește mergând o carte de Carl Sagan, iar atunci când încearcă să-și mărturisească viața iese o meditație filosofică de toată frumusețea, demnă să stea într-un tratat de metafizică. Sau femeia care citește rozariul, foarte credincioasă, foarte angajată în rugăciunile ei, dar mirată că Paweł Łoziński nu este botezat. Și nu, nu încearcă să-l convingă să se boteze și să vină pe calea cea dreaptă și nici nu-l amenință că va ajunge în iad.

Remarcabilă este și mărturisirea unei femei fericite că a scăpat de soțul ei, pare-se o persoană foarte închistată și autoritară, care a alienat-o toată viața ("acum pot să fac lucruri pe care nu am putut să le fac o viață întreagă"). Un fost pușcăriaș apare chiar de mai multe ori, plângându-se pe de o parte de muncile grele și de dificultățile prin care trebuie să treacă, iar pe de altă parte, mândru de hotărârea sa de a-și construi din nou viața.

Astfel, relația dintre cât de adâncă este cunoașterea sufletească și cât de extinsă este informația despre persoana fizică este invers proporțională: omul poate fi mai sincer și mai deschis atunci când nu-i știi numele întreg, adresa sau la ce firmă lucrează. Interesul și tactul lui Paweł Łoziński, prețuirea pe care o arată formulărilor pe care i le aruncă trecătorii, sunt demne de admirat, căci știe să le dezlege gura.

Totuși, comparația acestui mod de a documenta "viața" trecătorilor cu un confesional -   paralelă care apare adesea în film, este validă doar parțial. Da,  exigența sincerității, a deschiderii sufletului sunt cerute în amândouă situațiile, dar, în practică, spațiul deschis la care oferă acces balconul oferă deplină libertate și fizică și psihologică: omul poate spune tot ceea ce îi trece prin cap, tot ceea ce îl frământă. Singura condiție este curajul. În schimb, la spovedanie trebuie să "mărturisești păcatele". Este prestabilit și că ești păcătos și ce păcate ai - chiar dacă tu nu le consideri ca atare. Mai mult decât atât, mărturisirea se face în spații închise, ca și cum ți-ar fi rușine de ceea ce spui acolo, pe când în documentarul lui Paweł Łoziński toate mărturisirile se fac în gura mare, la un volum puternic. Vorbele sunt așadar asumate, persoana cu toate ale ei este afirmată.

Aproape pe toată durata filmului, ecranul este împărțit în trei dungi aproximativ egale: una surprinde verdeața, alta reprezintă griul dalelor pe care trec oamenii, iar a treia este gardul și curtea casei de unde filmează. Fiecare dintre acestea are importanța sa: gardul - de sârmă, nu de zid - oferă o distanțare fizică, însă permite comunicarea. Aleea, la rândul său, este bine întreținută, ceea ce face ca oamenii să meargă în siguranță, fără frica de a se împiedica de vreo dală lipsă sau de o groapă din care s-au furat materialele de construcții. Până la urmă, nu sunt în centrul Bucureștiul, unde-ți este frică să nu-ți frângi gâtul dacă nu stai cu nasul în pământ. Cei doi metri de spațiu verde din spate le oferă deschiderea publică de care au nevoie astfel încât nimeni să nu se simtă încercuit, închis la un interogatoriu.

Film balkonowy / Balconul este excelent pentru a exemplifica interesul pentru viețile oamenilor așa cum sunt ele percepute de cei care le trăiesc. Conversațiile sunt bine montate, cu multe inserturi odihnitoare și cu muzică bine compusă, iar durata fiecăreia bine aleasă: îndeajuns de lungi pentru a cunoaște persoana - și tipurile umane din societatea actuală pe care le exemplifică, dar îndeajuns de scurte pentru a nu plictisi.