Scena pirandelliană, lărgită ca o butonieră ce nu mai poate să țină nasturele la locul lui, lăbărțată în așa hal încât să cuprindă sumedenie de intrări furtunoase în sală și tot atâtea ieșiri exasperate ale "creatorul neînțeles", devine rutina cea mai banală a montărilor care resping una după alta convențiile. Mimi Brănescu (textier și regizor) ia vălul de pe lucruri și azvârle în public tabuurile. Și ele se sparg în hohote și ropote de aplauze. E firesc să reacționeze așa întrucât în sală sunt alți regizori sau actori, cum se întâmplă în cazul festivalurilor, prieteni ai celor de pe scenă, care știu prea bine ce înseamnă "munca de echipă" pentru punerea pe picioare a unui spectacol. Lumea teatrului, teatru în teatru, dar și lumea lume, e o "formidabilă harababură" și după opinia lui Eugène Ionesco, nu-i așa? Și iată că această bazbuceală (termen inventat, inexistent în limba română, dar care sună bine ca sinonim la harababură) e dezvăluită în spectacolul brăilean ca atare, în ritm de cavalcadă neîntreruptă, amețitoare.
Replicile sunt trase în versuri rimate, șugubețe, virulente și impertinente, înțesate cu ironii și atacuri dure la persoanele prezente sau absente pe scenă ca într-un colectiv artistic bine sudat și în fățărnicie complimentat. E o joacă despre și cu lumea teatrului românesc de azi, o joacă sărită din țâțâni (dar când a fost altfel?) și titlul parafrazat după romanul de aventuri Minunatul Orinoco al lui Jules Verne tocmai dorința de parodiere o subliniază. Tot în parodiere fără limite este luat pretinsul text găsit în gara din Lehliu, când în Lehliu nu exista gară. Și ce prezintă presupusul text găsit pe care vrea să-l pună în scenă exigentul regizor? O aventuroasă și ludică incursiune în preistoria României. Mai precis, subiectul face un pas lateral din mitul autorizat și clasicizat al formării poporului român din biruitorul Traian și blânda Dochia, arătând că în etnogeneza binecunoscută au intrat și elemente cumane și pecenege, mai mult ignorate până la apariția cărții lui Neagu Djuvara O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri. Scrierile istoricului iconoclast au stârnit controverse, dar au dat apă la moară imaginației scenaristului. Desigur, și piesa scrisă de Mimi Brănescu se adresează tinerilor din lumea teatrului care înțeleg trimiterile și umorul colorat, revărsat în cascade, despre întâlnirea imaginară dintre cumani și pecenegi, plasată undeva între anii 1000 și 1300, timp despre care nu se știe mai nimic în legătură cu trăitorii pe teritoriul de azi al României. Și imaginația dă roade urcând curajos pe treptele amuzamentului general, necodificat.
Costume amuzante și decor amuzant (creatoare Adela Pârvu) dau atmosfera necesară încropirii unui spectacol amuzant. Două panouri cu aparență de informații de muzeu sau reclame pentru firme comerciale actuale flanchează o virtuală piesă de muzeu din care se vede mai bine o roată de car antedeluvian. Inscripția Carpe diem e stâlcită ilar în Capre diem, semn al ignoranței crase a populației autohtone. Tocmai de aceea Regina peceneză, Alavathrig (Ramona Gîngă), insistă pe lângă fiica sa Olahuta (Blanca Doba) să învețe latinește și grecește spre a se putea căsători bine. Pe scenă mai apare o trotinetă de lemn, inventată de Steke (Adelin Ilie), fiul neascultător al Regelui cuman (Alin Florea) și un capăt de stâncă, numai bun pentru trândăveala lui Steke și al lui Ilstidih (Nicolas Cațianis), însoțitorul dependent de băutură al prințului plin de ciudățenii. Eunucul (Valentin Terente) și Doica (Monica Ivașcu) sporesc umorul unor secvențe coerent asamblate până la un punct. Trebuie spus că întregul spectacol e compus din fragmente întrerupte de arțăgosul regizor, infatuat și nervos peste măsură. De fapt asistăm la un fel de repetiție în care fiecare spune ce vrea, se vântură prin replici ilare nume de celebrități ale scenei precum Frunză și Măniuțiu, au loc reacții (aparent) necontrolate spre deliciul spectatorilor. Regizorul e supărat că nu-i poate da un rol amantei sale (Narcisa Novac) și se arată distrus că nu poate realiza scena cu bătălia de la Rovine, care, evident se amână sine die. Ca narațiunea să se închege în vaporii istrionici ai unei atmosfere persiflat istoriste era nevoie de un povestitor. El este Silviu Debu, mereu întrerupt de zănaticul regizor. Într-un final apare și mașinistul Ionel Spătarul, citind, ca pompierul din Cântăreața cheală, o poezioară-concluzie scrisă de el cu referire la neajunsurile subvenționărilor din cultură și ironizarea actorilor vanitoși, glorioși fără glorie. Când personajele se transformă subit în actori, exprimându-și nemulțumirile în legătură cu jignirile și abuzurile regizorului, acesta va fi închis în veceul din afara scenei. Dar hârâiala continuă, orgoliile se confruntă, mascarada continuă sub chipul ipocriziei. Sunt chiar frânturi rupte din viața teatrului de azi. Din aburii ieșiți din aceste zvârcoliri se naște până la urmă arta...