Primul scurtmetraj pe care îl văd se intitulează Arsencik's first birthday / Prima aniversare a lui Arsencik, realizat de Valentin Rareș Fogoroș, o producție românească realizată în cadrul UNATC București. Scurtmetrajul are 5 luni de la urcarea pe vimeo, dar e încă un scurtmetraj al prezentului, fiind într-o actualitate de raportare cu situația de acum, înainte de instalarea războiului de uzură, e un produs realizat din și marcat de șocul primelor transhumanțe ale ucrainienilor către zone mai sigure. În ceva timp se va putea încadra la scurtmetraje istorice, dar e încă mult prea proaspăt și actual, oricât ne-am dori altceva.
Filmul e construit pe o temă dătătoare de speranță și de viață, epicentrul lui e luminos și pare o oază de bucurie. Arsenie va împlini un anișor pe 15 martie. Arsenie nu știe unde e plecat tatăl lui. El doarme frumos, lin și duios, și plânge pentru că simte totul, dar nicidecum pentru că ar ști ceva. Bebelușul Arsenie ne luminează întreg scurtmetrajul, ne bucură și ne întristează deopotrivă. Ne bucură el prin sine, dar ne întristează ce îi este dat să trăiască. Ne bucurăm, mai apoi, că nu știe, că e prea mic să își dea seama, prea mic să mai aibă amintiri.
Urmează detaliile tehnice, despre eliberarea de acte, trecerea granițelor, costuri, procuri, certificat de naștere legalizat, iar lucrurile nu mai par să fie despre Arsenie, ci pentru Arsenie. Tatăl îi așteaptă în Anglia, iar mama se roagă să poată pleca ușor, să nu fie ținuți în loc. Îl vedem pe Arsenie trecând prin toate stările, adormit, liniștit, confuz, dar tăcut, agitat, din nou liniștit, mai mereu în brațele mamei. Vedem, totodată, o mamă care își caută locul sigur pentru puiul ei. Vedem rude îndepărtate care se ajută, care probabil nu s-ar fi cunoscut niciodată altfel, apropiate de iminența unei atrocități sistematice și sistemice - războiul. Vedem cum se deapănă amintiri între generații, despre cumpenele fiecăreia. Aduceri aminte, lupte, supraviețuiri, ploi de gloanțe la graniță, adăpostire sub nuci, așa cum fac puii de uliu. Arsenie nu își va aduce aminte cum îl țineau brațele mamei sale, nu va ști ce discuții logistice se purtau peste căpșorul lui adormit. El va crește liniștit din neliniștile altora, care îl protejează. El va crește ca unul dintre puținii copii norocoși după masacrul maternității din Mariupol. El e cel care va crește din poveștile celor de dinainte, și nu doar din poveștile celor de după. Dar tot nu e despre el, despre primul lui an, ci despre mizeria umană și despre nedreptate. Despre mobilizări de resursă umană și de mese calde către Cernăuți, despre solidaritate și abandon, despre rezistență, despre economie și despre o criză durațională, gaze, alimente, combustibil. Despre strămutare și luptă. Despre liniștea pe care o dă somnul adânc al lui Arsenie, căruia îi bate inimioara mică de luptător care nu știe încă.
Un colaj de știri, declarații, amenințări, statistici, planuri de salvare, calcule, fugă, supraviețuire. Urmate de momentul uman, firesc, al sărbătoririi, al bucuriei între toate cele adunate, la masă, că micuțul Arsenie adună un an de viață. Primul. Și că va mai dura până a-și aduce aminte. Și poate când va începe să-și amintească imagini, vor fi dintre cele pe care și-ar dori oricine să și le amintească, post-bellum. E o trecere firească prin grijă și prin măsurile menite a proteja, către mici bucurii de context care dau sensul întregii vieți, copiii, viitorul, speranța.
"Noi am vrea să fie pace, dar nu putem noi face." Aștept realmente ziua în care scurtmetrajul de față va trece în categoria celor istorice, când vom fi depășit demult și în cele mai bune condiții acest illo tempore al uzurii în care ne tot zbatem să ne găsim pacea, să ne-o facem, neputincioși.