Ce aș putea să spun despre Waarom bleef je niet voor mij? / Why didn't you stay for me? / De ce nu ai rămas de dragul meu?, realizat de Milou Gevers, un scurtmetraj olandez (vorbit chiar în olandeză) și care e mult mai complex decât ar părea. Ceea ce poate trece inițial drept o animație-poveste a sinuciderii unei mame din perspectiva copilului, devine mult mai apăsător atunci când animația se îmbină cu realitatea, cu filmulețul tip interviu, în care poveștile și destinele a 4 copii cărora li s-a sinucis un părinte se împletesc în filmul pe care îl avem în față. Milou, autoarea, povestește pe scurt cum mama ei s-a aruncat intenționat în fața trenului, apoi vorbește cu câțiva copii despre felurile în care s-au sinucis mamele / tații lor, dar trecând în realitate. La suprafață sunt tot copiii de dinainte, dar se observă o tristețe surdă în interiorul fiecăruia, o tensiune cât un blestem și o nevoie de a ști mai multe, nevoia de a fi putut opri gesturile extreme, chiar o învinovățire. Pare că povestesc nonșalant, detaliat și rece, tăios și cinic, dar în realitate au trecut cu toții printr-o maturizare forțată. Fie că e vorba de un tată spânzurat, sau de unul care a încercat să își taie venele, dar nu a mers până la capăt, apoi a luat un pumn de pastile, fie că e vorba de părinți care aveau un plan prealabil sau care au luat decizia fără să se gândească prea mult, se simte aceeași durere și apăsare a vinovăției încă din primele minute de dialog. Toți copiii aleși au ajuns să urască spânzurătoarea, deși înainte credeau că e un joc haios, pentru că e jocul care le amintește că unul dintre părinții lor a ales să nu mai fie. Dar sunt, totuși, persoane diferite, chiar dacă apropiate ca vârstă, și realizăm asta după felul cum au reacționat: unii și-au dorit să afle toate detaliile, alții nu erau pregătiți pentru un asemenea contact cu realitatea. Oricum ar fi, avem în față niște adulți crescuți prematur, din simpla nevoie de a conrabalansa lașitatea părintelui absent.
Firul animat ne poartă mai apoi prin pădurea furiei. O animație lucrată tip stop-motion, foarte delicată, chit că întunecată, de data asta introspectivă, despre ce își spune sieși copilul într-o atare situație. Nu vrea să fie perceput diferit, nu vrea să fie judecat. Problema ajunge să fie imaginea proprie, moștenirea lăsată, pentru că știe că lumea judecă. Apoi copiii sunt întrebați despre furie. Ce au simțit. Ei răspund că părintele ar fi trebuit să ceară ajutor, că e slab pentru că a renunțat să trăiască, dar și că e extrem de curajos pentru că a mers până la capăt, că ei nu au contat deloc, așa se simt și acum, și e normal.
E cutremurător să știi că o îmbinare de animație și interviu poate lua un twist atât de dark, care să mai fie și 100% real, dar arta, alegerea asta de reprezentare, e cumva la distanță egală de ei și de noi, și face cumva ca noi să fim literalmente lângă ei. E un exercițiu de imaginație pe situația dată pe care nu vreau să-l fac, dar îmi vine inconștient, așa ajung să rezonez cu tema scurtmetrajului și - chit că ajung să-l urăsc, fiindcă ajung să urăsc prin el degradarea umană - mi se pare în continuare admirabil de bine realizat. E ca o lamă frustă de viață derizorie care taie adânc în viețile cele mai împlinite. E un semn că problemele reale sunt de altă natură decât cele pe care avem focusul obișnuit. Și e șocantă toată maturitatea resemnării din spate, și lipsa de ură și de înverșunare, pe care dorul le înlocuiește.
Apoi, încet încet, dar firesc, firul animat ne coboară spre cascada de lacrimi, după ce trecem de pădurea care ne privește cu ură. Copiii sunt întrebați dacă au știut de dinainte, dacă și-au dat seama. Erau prea mici, li s-au ascuns multe lucruri, multe tulburări, dar unii dintre ei au simțit de dinainte, pentru că cei mici simt, chit că nu își pot sau nu pot explica prea multe. Deseori sunt mult mai maturi decât sunt considerați de adulți. Care e frica lor cea mai mare? Că nu au fost iubiți destul, sau că a fost vina lor. Copiii împart plânsul cu părinții rămași. Dacă ei sunt puternici, și părintele va fi.
Pas cu pas, figurina stop-motion a copilului rămas ajunge la munții de îngrijorare, de responsabilitate. Aici, toți împart îngrijorarea comună, cea orientată asupra părintelui rămas. Dacă i se întâmplă ceva, se tem că nu le va ajunge maturitatea dobândită să se poată descurca, așadar încă gândesc mai matur decât mulți.
"Nu am încredere în tristețea mea. Nu cred că e obișnuită. Îmi era frică să mă conving să mă omor și eu."
În pofida tuturor lucrurilor și a întregii suferințe provocate, părintele plecat rămâne un model. Cu ce crede copilul că îi seamănă? Amândoi pot mima fericirea, se pot preface. Un alt lucru sfâșietor de matur a fi recunoscut de către un copil.
Copilul caută figura lipsă în orice persoană din jur, așteaptă o minune, așteaptă să îl reîntâlnească. Și crede în asta.
Firul animat se împletește acum în cuibul amintirilor. Obiecte aparent neînsemnate păstrate. Înregistrări video vechi în care totul pare să fie bine, dar pe dinăuntru nu e.
Viitorul e incert, progresul e lent, însă nu inexistent. Copiii vor dormi din nou singuri în camera lor. Nu vor uita, vor trăi mereu cu ceva în plus față de alții de seama lor. Poate vor găsi locul să vorbească despre asta. Poate nu. Vor trăi totul la aceeași intensitate și nu se vor mai izola în sentimentele de la început. Vor avea propriile hobbyuri. Și vor reuși. Cu prieteni, cu oameni alături. Sau chiar singuri.
Milou Gevers nu își spune doar povestea ei, din contră, ea ascultă. Înțelege, empatizează. Și ea trăiește cu asta zilnic. La un moment dat suferința se micșorează în fața vieții în sine. La un moment dat înveți să trăiești din nou. Câte un pas în fiecare zi.