Construit ca un colaj din imaginile filmate de părinții săi încă dinainte de a se fi căsătorit, din fotografiile și scrisorile pe care cei doi și le-au trimis până să devină soț și soție, documentarul reface datele istoriei unei familii cu rădăcini în spații între care, la o primă vedere, diferențele sunt ireconciliabile. De la vestimentație, la obiceiuri, de la felul în care înțeleg relațiile sociale, la limba pe care o folosesc, totul pare să îi despartă pe cei care se vor transforma în cele două jumătăți ale lumii regizoarei, așa cum își numește ea părinții. Iubirea aplatizează însă aceste diferențe, instituind alte reguli și reconfigurând limitele fiecăruia dintre cei doi. Filmul suprinde cu multă gingășie tot procesul, căci reașezarea cere timp îndelungat și multă răbdare, ani întregi pe care Christina îi condensează în secvența centrală a filmului, în care părinții, acum trecuți de prima tinerețe, citesc fragmente din scrisorile pe care și le-au trimis înainte de a deveni o familie. Frazele simple, voit golite de conținut afectiv, pentru că iubirea la început este reținută și timidă, dar și pentru că mama nu cunoaște prea bine limba în care scrie, formulate într-o engleză desprinsă parcă din manualele de conversație de la sfârșitul secolului trecut, sunt spuse de voci mature, ce păstrează însă intactă emoția momentului în care au fost scrise. Trăirilor de odinioară le adaugă nostalgia întâlnirii cu un timp de care, citind, nu-i mai desparte parcă nimic. Camera insistă pe chipurile celor doi, ca și când fiica regizoare ar vrea să pătrundă până în cele mai adânci straturi ale ființei lor, pentru a găsi și a aduce de acolo elementele din care să-și alcătuiască nu numai documentarul, ci, mai ales, pe acel acasă pe care simte că nu îl poate localiza.
i-e / Home / Acasă este un film care vorbește despre limitele pe care le topește iubirea, iar primele care dispar sunt, paradoxal, distanțele, căci, așa cum afirmă la un moment dat tatăl regizoarei într-o scrisoare, putem face orice loc din lume un paradis și îl putem umple cu iubire, dacă vrem. Granițele temporale sunt anulate și ele prin aducerea în prezent, cu ajutorul imaginilor și al cuvintelor, a unui trecut care nu a dispărut, ci continuă să trăiască în fiecare dintre personajele din film, ca straturile dintr-un palimpsest. Rămân însă, în povestea familiei, și zone care nu se întâlnesc niciodată, și continuă să existe separat, ca niște insule tăcute în mijlocul unor mări liniștite, așa cum sunt cele două bunici, una din Japonia, cealaltă din Grecia, care, deși au locuit timp de zece ani sub același acoperiș, nu au putut vorbi niciodată, pentru că nu își cunoșteau una alteia limba.
În ciuda secvențelor diferite, ca spațiu și timp, a personajelor cu istorii atât de diverse și a celor două limbi vorbite pe tot parcursul filmului, japoneza și engleza, documentarul este cursiv, nu creează impresia de amestec neașezat, dimpotrivă. Rotunjimea și armonia filmului sunt create prin două artificii de construcție. Unul este dialogul inițiat de regizoare, pe rând, cu mama și cu tatăl ei, vocea Christinei fiind elementul ce asigură continuitatea documentarului, îmbogățindu-i conținutul afectiv prin sinceritatea și profunzimea întrebărilor aparent simple, dar pline de miez, pe care le adresează. Celălalt este un joc de cuvinte pe care ea obișnuia să îl joace cu bunica maternă în copilărie, un fel de fazan în limba japoneză, ce presupunea găsirea unui cuvânt nou pornind de la ultimul sunet al celui precedent. În felul acesta, trecerea de la o idee la alta este subliniată și grafic, prin apariția pe ecran a cuvintelor folosite în joc, redate într-un cod complex, ce presupune folosirea a trei tipuri de scriere: Kanji - caracterele pe care limba japoneză le împrumută din limba chineză, Katakana - sistem silabar folosit pentru scrierea fonetică și alfabetul latin - pentru clarificarea pronunției. Tot acest cod complicat la o primă vedere, dar ușor de înțeles în fapt, conține cuvintele-cheie ale poveștii care, puse laolaltă la final, pot constitui una dintre dimensiunile lui acasă. În plus, cuvintele scrise în atât de multe moduri vorbesc despre decuparea realității în feluri diverse, care se recompun apoi, formând un univers interior cu o profunzime aparte, în care putem pătrunde grație unui film concentrat ca formă și bogat în sensuri, ca o poezie - poate nu întâmplător documentarul are 17 minute, ca tot atâtea silabe ale unui haiku.
Așadar, ce înseamnă până la urmă acasă pentru cineva care are rădăcinile în Japonia, Liban și Grecia, dar a crescut în Dubai? Cu siguranță nu referința spațială va fi răspunsul, ci un întreg conținut de trăiri, de relații și de cuvinte pe care le veți putea descoperi urmărind filmul ce va fi prezentat în premieră globală la Astra Film 2022, în secțiunea DocSchool, în ediția ce se desfășoară între 9 și 16 octombrie 2022.