În anii '70, dictatorul român Nicolae Ceaușescu decide deschiderea unor mine în județul Alba. De atunci, reziduurile toxice de la procesarea cuprului au fost deversate într-o vale în care era localizat satul Geamăna. Peste o mie de locuitori și-au pierdut în acele vremuri casele, dar Valeria Prața a rămas într-una dintre puținele case încă nescufundate, să locuiască singură mai departe. Adică nu singură, ci cu vaca ei. Și cu cățelul ei, Duracell. Soțul Valeriei e autorul poeziei cu tematică rurală cu care debutează scurtmetrajul documentar, dar el nu mai este.
Ca structură cinematică, scurtmetrajul are aspectul unui film complet și complex, îmbină foarte bine tăcerea și sunetul cu imaginile naturii din împrejurimile satului Geamăna, iar povestea Valeriei e spusă de vocea ei suprapusă peste acțiunile zilnice. Urmărim o rutină aparent banală, plimbări lungi și răscolitoare prin jurul lacului care înghite biserica, trezirea de cu seară pentru mulgerea vacii, discuțiile cu vaca (singura ființă vie din împrejurimi, pe lângă Duracell), monologul zilnic introspectiv și de îmbărbătare, facerea brânzei, curățatul cartofilor, câteva momente de răgaz și de joacă alături de câinele casei, toate împletite incredibil cu cadre naturale reci, triste, apăsătoare, într-o cheie vestică ușor de recunoscut.
Faptul că documentarul este realizat de un german poate da impresia de o oarece depărtare, dar în realitate, a lăsa doar spusele femeii să rămână, a o lăsa pe ea să aleagă ce povești vrea să spună, această lipsă totală de intruzivitate și paradoxala lipsă de reacție aparentă, lucrurile astea nasc o intimitate care transcende răceala și impersonalitatea tehnică. E realmente un material profesionist, și dincolo de convingerile pe care imaginea și sunetul ni le-au format și întărit deja. E un fel delicat de a trece prin poveste și nu pe lângă ea, care denotă ascultare și empatie, un contrapunct a ceea ce am fi obișnuiți, pe modelul less is more, cu un imens respect pentru nealterarea poveștii în niciun fel.
Sigur, subiectivitate există, ne este prezentată o versiune intermediată a întâmplărilor din sat, dar cumva tot de la o sursă primară. Valeria blesteamă faptul că locuiește încă în împrejurimile din Geamăna, e nemulțumită de rutina instalată, își dorește să fie închis lacul, sau să se dărâme barajul, să poată pleca. Într-un fel, încă e legată inexplicabil și paradoxal explicabil de rădăcinile sale. Cu fiecare plimbare în apropierea lacului, cu fiecare focus pe satul scufundat din care mai rezistă doar vârful turlei bisericii, Valeriei parcă i se blochează orice amintire despre ce a fost odată Geamăna. Ea nu condamnă oameni, însă, ci natura însăși, dar e candidă și bună până în ultima clipă. Oftează și își urmează cărarea înapoi la gospodărie, unde trebuie să le facă pe toate, iar asta o face din când în când să se gândească la bărbatul ei, Nicu. Să îl viseze.
Un documentar despre rezistența demnă de un neo Icar a omului în fața naturii necruțătoare, care tot pe lucrul omului de dinainte își revarsă "supărarea". Omul naște și omul distruge, iar între cele două există numai și numai timp. Pe Valeria timpul încă o iartă, cu prețul unei singurătăți apăsătoare, care deopotrivă naște și șterge amintiri. Iată motivele pentru care am privit Geamăna ca pe un film complet, literalmente.