Haiku e trinomul japonez de versuri, conținând un element natural și având o structură metrică aparte, care sună într-un anumit fel. Tanka e altă formă fixă a poeziei japoneze, care reiterează structura de haiku hibridată într-un fel gândit cu sonetul clasic, grupajului anterior i se adaugă un distih cu aceeași măsură. Renku e poemul-lanț care reunește o variabilă de poeme tanka, care poate fi dokujin renku (atunci când are un singur autor), sau poate fi, în fine, o colaborare între mai mulți autori.
Am vrut să fac precizările astea, și implicit să leg scurtmetrajul văzut de ideea de poezie, tocmai pentru a arăta că o idee complexă evoluează din baze simple, funcționale prin sine și care pot fi și entități de sine stătătoare.
Ei bine, la baza scurtmetrajului i-e / Home / Acasă stă cuvântul. O fată care se tot mută cu familia și pare tot mai greu să își numească un loc acasă și să și simtă asta vrea să învețe japoneză, pentru a se apropia de limba strămoșilor ei, pentru a vorbi cu rudele sale în limba lor maternă. Dorința și încercarea de a învăța se întâmplă prin intermediul unui joc, în care atenția cade pe cuvinte simple, un joc menit să o învețe pe ea, dar și să țină sub control demența bunicii. Aproape ca la fazan, de fiecare dată, următorul cuvânt spus începe cu prima literă a celui de dinainte. Iar noi ajungem să o cunoaștem din niște imagini asociate cuvintelor deja încărcate cu o putere creatoare.
E de prisos să folosesc mai multe cuvinte decât cele cuprinse în jocul celor două. E inutil, nu spune, de fapt, mai mult decât spune să privești pur și simplu scurtmetrajul. Construcția este minunată, și iată de cât de puțin e nevoie pentru poezie, și iată cum însuși cuvântul devine tranziția cea mai suavă între imagini. Pe lângă toate astea, am ajuns și la realizarea faptului că japoneza e o limbă cu un simț metric fenomenal, nu degeaba au o așa tradiție în poezie, nu degeaba scrisul e o artă duală, transmite, atinge și în conținut, dar și la nivel vizual.
În cele de mai jos o să vă las doar notițele mele din timpul scurtmetrajului, adică tranzițiile poetice funcționale despre care vorbeam, fără prea multe explicații, doar simț.
ka zo ku (family / familie)
ku ni (country / țară)
ni ki (diary / jurnal)
ki zo ku (belonging / lucru / obiect personal)
ka zo ku ni ki zo ku
ku chi (mouth / gură)
chi kyu (earth / pământ)
un mei (destiny / soartă / destin)
i ko ku go (foreign language / limbă străină)
ie (home / casă / a-casă)
i ko ku go
go i (words / cuvinte)
i re ba (false teeth / dinți falși)
ba ba (grandma / bunică)
ba ba (father / tată)
ba ra i ro (rose coloured / trandafiriu)
o mo i de (memory / memorie / amintire)
de ai (encounter / întâlnire)
i ko ku (far away / departe)
ku ki (air / aer)
ki tai (waiting / așteptare)
e ha ga ki (postcard / carte poștală)
ki re i (beautiful / frumos)
i ki ga i (reason for being / motiv de a fi)
Uimitor cum o singură silabă poate să alcătuiască un micro-univers. Uimitor cum o singură silabă poate să schimbe o întreagă lume. Cred că de aici vine și nucleul fascinației poeziei japoneze. Nu am privit niciodată jocul de fazan în limba maternă atât de revelator, poate din obișnuință. Dar scurtmetrajul i-e / Home / Acasă, de Christina Saab e unul dintre cele mai frumoase exemple de construcție a lumii prin cuvânt, e armonie, e deja ceea ce vrea a fi găsit.