Vaginul preotesei - Balaur

În penumbra unei biserici bucureștene, un duhovnic plin de înțelegere îi sugerează tânărului penitent îngenuncheat sub patrafir o specifică perspectivă hermeneutică cu privire la păcate nu tocmai bine precizate: "balaurul" trebuie scos la lumină. Dacă în Ana, mon amour Călin Netzer ne propunea o versiune psihanalitică a duhovniciei, între timp balaurul, sub privirile avide ale opiniei publice, l-a înghițit pe însuși duhovnic, cu nevastă cu tot. De data aceasta nu mai avem de-a face cu un cuplu de tineri încă lipsit de harul cununiei, ci cu ineditul adulter al unei preotese cu unul din elevii orei sale de religie. Între iconostas, cruce, sutană, spovedanie și cateheză se consumă drama unei seducții tragice care distruge un adolescent și-l îndepărtează pe altul de familie.

Povestea filmului lui Octav Chelaru, în avanpremieră la TIFF 2022, ne aduce aminte de filmul danez premiat pentru regie la ediția din 2019, Dronningen / Queen of Hearts / Dama de cupă a lui May el-Toukhy. Și acolo adolescentul era unul problematic, iar femeia (mamă vitregă) cultiva profesional tot un discurs cu rezonanță morală - avocată, tocmai lucra la un caz de viol. Frustrarea erotică - mult mai accentuată în cazul preotesei și mai degrabă un moft în cazul nordicei sale surate în ale "coruperii" de minori, altfel cu un soț mai puțin placid sexual - se îmbină cu o (tulburată) vocație pedagogică. Nici una nici cealaltă nu vor investi prea mult în escapadele lor cu adolescenți și la nevoie se vor refugia în denunțarea unei pretinse calomnii - sigure pe credibilitatea lor de adulte onorabile. Astfel de replieri pragmatice vor fi fatale adolescenților implicați, confruntați brusc cu o dezagregantă combinație de repudiere și contestare a realității.

Trebuie însă să recunoaștem că scenariul românesc e departe de excelența celui danez: conturarea personajului elevului, anumite detalii (strident demonstrative - un nărav mai vechi al filmelor autohtone) și câteva din scenele-cheie sunt mult mai puțin convingătoare, pradă unor accente dramatice dacă nu cabotine cel puțin păguboase pentru coerența psihologică (mai mereu dezirabilă). Adolescentul nostru e mai arogant, mai provocator, mai independent - e parțial și regizorul ocult al propriului statut de repatriat. În plus - ceea ce e cu totul credibil, dar diluează (prolix) tragicul -, e mai exhibiționist: se laudă cu chiloții rătăciți ai profei de religie pe rețelele de socializare și apoi își înscenează public sinuciderea.

Pe urmele altor regizori / scenariști de la noi, Octav Chelaru a intuit potențialul dramatic al religiei într-o societate sub presiunea dialecticii secularizării. Deși pare un armistițiu (mai mult sau mai puțin) reciproc avantajos, raportul actual (la noi) cuprinde destule conflicte mocnite. Iar unul din principalele terenuri de luptă rămâne sexualitatea. O profesoară de religie care se încurcă cu un elev, în plus și preoteasă, e un prilej nu doar de scandal, ci și de excurs (și eventual denunț) moral. Un dascăl care e și un apostol laic, menit să promoveze înfrânarea și modelul conjugal, și care implicit prelungește în mediul școlar duhul predicilor soțului încalcă astfel flagrant nu doar deontologia, ci și catehismul. O preoteasă care transformă mașina familiei în ocazional cuibușor de nebunii nocturne e o pildă (accesibilă oricui) de jenantă ipocrizie. Iar o mamă care-și înșală soțul cu colegul de teme al fiului nu pare chiar un model de responsabilitate parentală.

Ce aduce religia în plus acestei povești, în afara picanteriei unei sexualități cucernice supuse acelorași ispite ca cea fără mireasmă de tămâie? Cuplul e evident în criză, fie ca prelungire a unei însoțiri dintru început mai mult sau mai puțin dezerotizate (în consonanță cu o cultură ortodoxă cu pretenții ascetice), fie ca rezultat al rutinei unui mariaj ros de vreme. În orice caz, soțul dezbrăcat de sutană pare s-o trateze mai mult ca pe o păpușă gonflabilă - nu pare preocupat decât de mica lui periodică pulsiune, redusă la o scurtă gimnastică mai degrabă "igienică", insensibil la așteptările ei ceva mai largi. Personajul soțului e indiscutabil caricaturizat: e un chițibușar maximalist - ce preot insistă ca nevasta să-și tragă un pic mai jos baticul pe frunte? -; depinde de injecțiile cotidiene făcute de ea - într-o epocă în care stilourile de insulină, ușor de manevrat de către diabetici, conferă demult autonomie -; își educă fiul în duh bigot, sceptic față de știință și cu lecturi religioase impuse - apelul la Stăniloae (care, de fapt, nu ne-a lăsat o culegere de "omilii" proprii), teolog-fetiș și pentru profani, e deja un clișeu -; are părinți pe măsură, puritani cu nora și după atâta amar de căsnicie. Că e placid și egoist în pat nu e o specialitate preoțească. Că încearcă să-și controleze nevasta și fiul adolescent, nici atât. Că e de mult imun la tainicele suferințe ale consoartei, de asemenea - probabil mare marte din enoriașii lui sunt așa. Poate cea mai realistă notă în portretul său e scurtul moment în care-l spovedește (fără să știe) pe imberbul amant al nevestii: efortul lui pastoral e puțin exasperat, dar fără impasul crispării - e o poveste pe care probabil o tot aude din gura tinerilor, chiar dacă adulterul (ori, în jargon duhovnicesc, preacurvia) e totuși o raritate la vârsta asta, când promiscuitatea dintre adolescenți, deja o "normalitate" tolerată și de majoritatea părinților, a luat aproape cu totul locul vechilor "inițieri" (cu prostituate ori femei mai coapte).

Dacă problemele sunt similare, abordările fiecăruia diferă în funcție de culturile de referință, aflate în fond într-o (mai mult sau mai puțin) acerbă concurență. Cultura ortodoxă apelează preferențial la retorica toleranței la suferință (asociată cu asceza "răbdării") și la autolimitare, la cea a obligaților conjugale și a idealului monogamiei / monoandriei, în timp ce cultura psihologizantă azi hegemonică insistă pe centralitatea plăcerii și a "realizării de sine", pe dreptul la fericire și pe pragmatica funcționalității psihice (eventual presărată cu infidelități). În principiu, fiecare își alege tabăra, chiar dacă mulți combină sursele, cu rezultate (uneori strident) pestrițe. De fapt, referințele nu-s mereu chiar așa de incompatibile și ireconciliabile, dar uneori "și-și" nu-i poate lua locul lui "sau-sau". Riscul e, pe de altă parte, ca poziționări prea partizane să lase falsa impresie că opțiunile nu pot fi decât radicale. Pe scurt, chiar evitând exagerările, morala ortodoxă nu-i chiar o apă și-un pământ cu alternativele sale seculare.

Iar aceasta în primul rând fiindcă valorizează asceza erotică. Sexualitatea chiar e un balaur greu de strunit, iar lipsa efortului de autodominare ne lasă vulnerabili în fața ispitelor și rătăcirilor care o însoțesc ca o umbră. Opțiunea "seculară" se bazează pe acceptarea altor premize: (aproape) orice comportament sexual e legitim (dacă nu lezează voința partenerului, un principiu altfel cam lunecos), infidelitatea e tolerabilă și uneori chiar dezirabilă (ca terapie de cuplu ori chiar ca afrodisiac), partenerii multipli (uneori chiar simultani) sunt singura cale spre maturizare erotică (cu "împlinirea" de rigoare), iar cei ocazionali pot debloca situații frustrante. În plus, noua fluiditate de "gen" e la antipodul unor concepții milenare și se dorește a fi nu doar o revoluție morală, ci și una metafizică. Asceza, în schimb, încearcă să scoată omul din tirania unei porniri ce-l animă indiferent de cum o percepe și o integrează în complexitatea propriei vieți. Care din promisiune poate deveni ușor năpastă.

Din păcate, însă, pastorația milenară a Bisericii prea adeseori nu s-a dovedit la înălțime. Și nu e vorba atât de ipocrizie - cu apetența "profesională" a clerului pentru identificarea "paiului din ochiul aproapelui" -, cât de crispări pseudo-moraliste și de cruciade pe măsură. De fapt, duhovnicii ar trebui nu doar să se abțină să se mai strecoare în așternuturile credincioșilor, ci și să-i descurajeze pe aceștia să-i folosească drept (teo)sexologi. Rolul lor ar trebui să se limiteze, în aceste chestiuni, la a releva implicațiile morale ale anumitor opțiuni. Și la a aminti că harul cununiei privește doar mizele sale duhovnicești, nu bunăstarea (psihică ori materială). Nu comportamentele merită codificate, ci duhurile se cuvin bine cercetate. Cum fiecare ins are un parcurs propriu, Biserica nu s-ar cuveni să se comporte - cum mai mereu face - precum Statul, care doar implementează legi generale (imperfecte și deseori discriminatorii). Comoara sa e discernământul, nu canoanele.

O altă capcană a retoricii teologice actuale e abuzul de a tot apela (retoric) la "dragoste". Chiar și adolescentul din film se folosește de această ambiguitate ca mreajă pentru profa de religie, atrăgând-o astfel în ofsaid - căci turuiala ei teologică nu avea acoperire în dispoziția ei afectivă. Să nu ne amăgim: strămoșii noștri erau bombardați cu alte retorici; pentru ei, mântuirea avea mult mai puțin de-a face cu erotismul, fie el mistic ori domestic. Cântarea Cântărilor nu era un complement uzual la Crez. Filozofia personalistă - apărută în cheie antiburgheză - ori sincretica cultură New Age, alături de un pseudo-mesianism erotizant (post-romantic, cu tentă antiautoritară) ori de noul individualism hedonist au contribuit mai mult decât creștinismul tradițional la noua religie a "iubirii". Dacă mistica s-ar reduce la nu mai mult de niște orgasme duhovnicești, Dumnezeu n-ar merită efortul.

Rămâne deschisă o chestiune spinoasă: e capabilă cultura ascetică de sorginte ortodoxă să ofere soluții la crize de cuplu ca cea din film? Ar putea doar dacă i-am înțelege virtuțile teleologice, implicit profilactice, fără a investi nerealist în terapeutică - din păcate, atâta amar de popor ortodox merge la duhovnic ca la psiholog. Dacă orizontul e chiar revelator parcursul (cu toate rătăcirile sale) devine mai mult un detaliu. Principalul păcat al popii cu nevastă frustrată e amnezia lui teologică: la o "nuntă" un creștin s-ar cuveni (cu ceva efort) să toarne treptat un vin mai bun, nu invers.