octombrie 2022
Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2022
Un nume ce-i? se întreabă Julieta într-unul din cele mai cunoscute monologuri spuse vreodată pe o scenă. Personajul din tragedia shakespeariană scrisă la sfârșitul secolului al XVI-lea descoperea, îndrăgostindu-se, mult mai mult decât că numele pe care îl poartă Romeo nu este o piedică în calea iubirii sale. Ea începea să observe cum cuvintele nu mai au forță demiurgică și nu mai pot să instituie realitate și să îi dea un sens. Dezvrăjite, devenite simple instrumente folosite pentru a transmite mesaje între oamenii care se văd măsura tuturor lucrurilor, numele ajung să fie privite drept simple forme pe care le poți da deoparte sau cărora le poți schimba cum vrei referința. În secolele care ne despart de momentul scrierii acestei piese, cuvintele s-au îmbogățit cu straturi succesive de referințe livrești, astfel încât, la modul ideal, atunci când folosim un cuvânt, nu utilizăm un singur element, ci o întreagă rețea, în care se adună toate sensurile, referințele și contextele în care acel cuvânt a fost folosit până să ajungă la noi.

Oricine utilizează astăzi în comunicare substantivul propriu Julieta aduce în prezent personajul shakespearian și toată istoria sa teatrală și cinematografică, construind un orizont de așteptare din care fac parte tinerețea, inocența, farsa jucată de destin și, mai ales, iubirea tragică. Un autor ce propune publicului contemporan un asemenea personaj invită spectatorul la un dialog între prezent și trecut, în care sensurile se realizează prin permanenta negociere între așteptările generate de textul originar și momentele de insolitare pe care le presupune noua viziune auctorială. Jocul intertextual devine și mai interesant atunci când în el intervin ecouri din lumea reală, filtrate prin experiența unei actrițe care se întâlnește cu rolul Julieta în teatru, aducând-o apoi de acolo în viața ei, ca punct de referință pentru propriile trăiri.

Performing Juliet (r. András Visky, 2021), documentar ce va fi prezentat în secțiunea Voci emergente la Astra Film Festival în 14 octombrie 2022, este un film cu multiple straturi, ce surprinde întâlnirea actriței americane Melissa Lorraine, într-un moment foarte dureros din viața ei, cu Julieta, personajul din piesa omonimă scrisă de András Visky în 2002. Documentarul este confesiunea tulburătoare a unei femei care este prinsă într-o căsnicie cu un soț violent și găsește în rolul din teatru o experiență complementară, salvatoare. Suferința din viața reală este sublimată de suferința personajului din piesa lui Visky, a cărui Julietă o întruchipează pe mama autorului, ce a fost deportată în Bărăgan, în 1958, împreună cu cei șapte copii ai săi, iar soțul ei, preot, a fost condamnat la 22 de ani de pușcărie din rațiuni politice. Subintitulată dialog despre iubire, piesa lui András Visky ia forma unui monolog pe care Julieta îl rostește în tonalități ce trec de la revoltă, durere și deznădejde, la duioșie, joacă și speranță, recreând experiența cumplită a destrămării unei familii și a supraviețuirii sale în condiții greu de imaginat. Cu un Dumnezeu văzut ca un interlocutor absent, care este când apostrofat, când implorat să ajute, fie și aducând moartea subită a mamei alături de toți copiii ei, ca singură izbăvire de chinul ce părea să nu mai aibă sfârșit, Julieta, în varianta lui Visky, nu este totuși zdrobită de destin, pentru că își găsește salvarea în iubirea ce are două chipuri la fel de puternice - copiii ei și soțul de care o leagă fire pe care moartea nu le poate rupe. Viața acestei Juliete din estul Europei, care trăiește ororile comunismului, devine mărturie a faptului că iubirea eternă există încă pe lume, nefiind doar un ideal în jurul căruia s-a construit o tragedie de acum câteva sute de ani. Tocmai de acest exemplu ce vine din realitate, trecând prin dublul filtru al ficțiunii, are nevoie Melissa Lorraine, actrița care, în viața personală, se confruntă cu moartea iubirii, din cauza unui Romeo egoist, dezechilibrat, violent.


Filmul alternează planurile - real, al Melissei, și fictiv, al Julietei - într-o construcție de un dramatism bine dozat, surprinzând două tipuri de infern, unul al istoriei individuale, celălalt al istoriei colective, pe care actrița le traversează ca pe cea mai grea probă a unui drum inițiatic, la capătul căruia speră să se poată salva. Confesiunile Melissei, de o intensitate uneori copleșitoare, alternează cu discursul Julietei ce își descrie viața în Bărăgan, de la drumul care a adus-o acolo, până la atacul cardiac ce o face să descopere granița dintre viață și moarte. Confruntate cu perspectiva unei mame ce se luptă pentru supraviețuire alături de cei șapte copii ai săi, trăirile Melissei nu își pierd forța, ci, dimpotrivă, dobândesc profunzime și impresionează, cu atât mai mult cu cât actrița mărturisește că joacă acest rol având sentimentul că este o formă de a cere să întâlnească, deși nu este neapărat sigură că mai există, iubirea eternă. Rolul de pe scenă, jucat cu toată ființa, până la capăt, devine un ritual de contagiune, o experiență menită să atragă, dinspre ficțiune spre real, aceeași forță vitală a iubirii care le-a însuflețit pe Julieta lui Shakespeare și pe cea a lui Visky. Dacă lor li s-a dat această formă de eternitate, atunci vreau să cred că și eu o merit, pare să spună Melissa, care privește tot timpul direct spre cameră, ca și când i le cere cuiva care se uită chiar în ochii ei. Oricât de greu i-ar fi să relateze episoade ce țin de intimitatea relației ei, actrița nu-și ferește privirea, asumându-și vulnerabilitatea și, până la urmă, și vina de a fi fost parte a unei relații toxice. Seamănă când cu o spovedanie, când cu o rugăciune discursul ei, pe care spectatorul îl primește având sentimentul că este prietenul cel mai bun al femeii care îl privește cu infinită blândețe.

Performing Juliet este o experiență prin intermediul căreia pătrunzi în spațiul - atât de puțin accesibil îndeobște celor din afara lumii artistice - în care se întâlnesc viața și ficțiunea, pentru a observa felul în care arta ajută la închiderea unor răni și, în același timp, felul în care rănile deschise susțin, prin durerea colosală pe care o provoacă, autenticitatea personajului căruia actorul îi împrumută nu doar trupul, ci și o parte din sine.

Post Scriptum: Ca dovadă că realitatea și ficțiunea se întrepătrund miraculos, piesa Julieta, scrisă de András Visky, a fost publicată, în 2003, tocmai de LiterNet. O puteți citi / descărca gratuit aici.

 Un interviu cu Melissa Lorraine puteți citi aici.



0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus