Universul în care suntem proiectați e unul sacru, vedem cadre statice cu tranziții bruște aparte, cu treburile casnice și de gospodărie din jurul mănăstirii. Liantul secvențelor este cântecul, intonat în multe feluri, ba șoptit, ba îngânat, ba cântat puternic, în cor. Eu cred foarte mult în momentul ăla de dumnezeire în care cântecul înseamnă mult mai mult, spre divin, și atinge sufletul laic într-un fel purificator. Întotdeauna plâng la muzica bisericească, dar nu am o explicație rațională pentru asta. E pur și simplu cumva purificator și edenic. Ca un pansament, ca o alinare.
Cea mai frumoasă parte a scurtmetrajului e dialogul dintre cele două femei. Una nu vrea să își mai viziteze copiii pentru că sunt la casa lor, iar ea crede că ar încurca. Cealaltă femeie îi spune că poate ei ar vrea să o iubească, dar ea e încăpățânată. Adică o iubesc, cu siguranță.
A doua femeie îi mai zice: E ușor să spui în viață iartă-mă, mulțumesc și te iubesc.
Da, e ușor să le spui, dar e greu să le simți, i se răspunde.
Ea reia: Nu, trebuie doar să le spui.
E suficient să le spui ca să poți bucura. Iar dacă nu o faci dinadins, sau din încăpățânare, nu vei realiza niciodată cât te iubesc ceilalți. Sigur că mintea e un construct al naibii de greu de schimbat.
Cred că dialogul surprins în documentar e printre cele mai frumoase pe care le-am auzit. Mi-a fost greu să disting vocile, având feluri de a vorbi foarte întortocheate și neaoșe, am citit subtitrările ca să înțeleg, dar am vrut totuși să îl aud în românește. A fost un sentiment complet, extrem de sincer și umil. Stoic și totodată senin. Și a dat sens scurtmetrajului pentru mine.