octombrie 2022
Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2022
Când nu ai nici 30 de ani, te poți crede nemuritor. Cu puțin noroc, același lucru poți să îl crezi și despre cei de lângă tine, pe care nici nu concepi că ai putea să-i pierzi vreodată. Dar este suficientă o secundă infinitezimală, cam cât îi ia unui fluture să dea din aripi o dată, și totul se poate schimba, iar viața omului pe care îl iubești se poate frânge sub ochii tăi.

 Aceasta este intriga filmului Wer wir gewesen sein werden / Cine am fi fost, realizat în 2021 de tânărul regizor german Erec Brehmer, în amintirea iubitei sale, Angelina Zeidler. În urma unui accident de mașină, Angelina își pierde viața, iar lumea, așa cum o știa Erec înainte de acel moment, pare să dispară și ea, lăsându-l singurul martor al unui trecut care devine parcă mai prezent și mai puternic prin retrospecție decât a fost când l-a trăit.

Filmul reface, în prima parte, din materialele filmate de Erec și Angelina, din fotografiile și schimburile lor de mesaje, din muzica pe care o ascultau și din locurile pe care le-au vizitat împreună, lumea de dinaintea catastrofei. De la momentul primei întâlniri, până la ultima fotografie, făcută cu puțin timp înaintea accidentului, se scurg doar trei ani, un timp prea scurt, dar, în același timp, suficient pentru a-și pune definitiv amprenta asupra felului în care Erec va înțelege să își trăiască relațiile următoare. Imaginea mașinii zdrobite în accident împarte filmul și viața în două. De la acel punct înainte, Erec își documentează doliul, cu toate etapele sale, cu o sinceritate uluitoare, fără de care însă nu ar putea să își sublimeze suferința.

Înainte și după nu sunt doar reperele temporale în ordinea evenimentelor în film, ci și două unghiuri în care spectatorul se poziționează în raport cu tot ce vede. În prima parte, el își însușește iluzia lui Erec, care prezintă totul ca și când accidentul nu s-ar fi întâmplat. În lume nu și-a făcut încă loc suferința, e timp pentru vacanțe pe plaje sălbatice cu apă turcoaz, pentru nunțile prietenilor și pentru câte o strâmbătură simpatică în fața camerei. E timp pentru râs în hohote și pentru privit chipul iubitei de la cea mai mică distanță posibilă.

După ce moartea intervine brutal în cadru, imaginile din trecut devin sursele unei suferințe pe care nu o înțelege decât cineva care s-a confruntat cu același tip de experiență. Părinții, prietenii, oricât de apropiați și de binevoitori ar fi, nu reușesc să ajute, pentru că nu de afecțiunea lor are nevoie Erec, ci de un interlocutor care să-l oglindească, înțelegându-i, pentru că l-a traversat el însuși, tot zbuciumul. Iar pe acel interlocutor îl găsește în spațiul virtual, apoi îl întâlnește în realitate și, în felul acesta, intensitatea durerii mai scade puțin. Șocul inițial se atenuează, pe măsură ce rănile lui Erec din accident se cicatrizează. Protagonistul reînvață să meargă, la propriu - pentru că a suferit mai multe operații la picior -, și la figurat, într-o lume care și-a pierdut strălucirea de dinainte, dar care, înțelege tânărul în cele din urmă, nu dispare cu totul. Mersul, nesigur și dureros la început, redevine obișnuință, iar inima continuă să bată, în ciuda golului din chiar mijlocul ei.

Cine am fi fost este filmul unei absențe devenite cea mai intensă prezență posibilă, datorită camerei de filmat care se apropie de chipul iubitei Angelina cu infinită tandrețe, ca și când ar ști că în fiecare clipă ar putea să o piardă. Erec este un om care își mediază raporturile cu lumea cu ajutorul aparatului, care îl ajută să surprindă gesturi sau expresii peste care altfel ar fi trecut. Cu atât mai prețioase devin imaginile înregistrate atunci când trecutul se reașază din cauza accidentului. Până la un punct, a avea acces la reprezentarea vizuală a poveștii din trecut, cu toate amănuntele care în viața reală îi scăpaseră, este pentru Erec o formă de consolare. Pe măsură ce trece timpul însă, întâlnirea cu tot ce a fost devine o piedică în a se raporta conștient la prezent și în a găsi motive pentru a-și duce viața mai departe. După o despărțire de o nouă iubită, criza se adâncește din nou, tocmai pentru că trecutul funcționează ca o capcană din mrejele căreia Erec reușește să se smulgă, până la urmă.

Din perspectiva lui Erec, filmul are sensul încheierii unei etape, e o formă de a-și pune în ordine trecutul, de a-și limpezi trăirile și de a-și aduce la suprafață suferința, într-o formă de discurs pe care o cunoaște și pe care a exersat-o îndelung. Odată consumată experiența trecerii prin infern, ea începe să-și constituie sensurile, iar unul dintre cele la care a ajuns deja Erec este acela că tot ce a trăit l-a umanizat și l-a făcut să privească viața cu mai multă smerenie.

Poate că și din perspectiva spectatorului, rostul întâlnirii cu un asemenea film este acela de a descoperi, odată cu personajul principal, dar într-un cadru securizant, în care structura sa interioară să nu fie pusă în pericol, felul în care iubirea și moartea își pun amprenta asupra ființei. Ascultând vocea de o tristețe reținută a lui Erec și fiind martorul devenirii sale, ai senzația că privești până în straturile cele mai adânci ale sufletului uman, acolo unde, puțin după facerea lumii, un personaj temut ca Ghilgameș suferă îngrozitor descoperind moartea prietenului său, Enkidu, o experiență cumplită, fără de care însă umanitatea sa este incompletă.

Doi fluturi zboară grațios unul în jurul altuia la finalul filmului, ca într-un dans în care sufletele celor ce se iubesc, deși despărțite de moarte, se pot regăsi în spațiul amintirii, măcar din când în când.


1 comentariu

  • Traducere mai mult decât discutabilă a titlului
    Mihail Lungu, 12.10.2022, 19:25

    Titlul românesc al acestui film, aşa cum este redat în articolul de mai sus, ratează în mod evident semnificaţia titlului german "Wer wir gewesen sein werden". Corect tradus, titlul ar trebui să fie "Cine vom fi fost", vezi şi varianta în engleză. Nu contează? Mă rog, într-o ţară unde totul funcţionează după principiul "Las' că merge şi aşa" nu mă mai miră nimic. Nici traducerile execrabile din germană ale Norei Iuga.

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus