Aflați azi la vârsta unei senectuți duioase, dar lucide, a unei demnități recuperate, impresionând prin distincție, măsură și umor, martorii lui Yehova-Ceaușescu își amintesc cu o impresionantă seninătate, dar și precizie, pătimirile cărora le erau supuși nu atât în calitate de etnici maghiari, cât de jurnaliști prizonieri ai propagandei de partid și de stat. Dacă s-ar gândi cineva că, vezi Doamne, "abia acum și-au găsit și ungurii ăștia să mârâie", după ce potopul a trecut, prostia unei asemenea aserțiuni nici nu mai trebuie demonstrată. Amintirile au rămas proaspete, fiind parcă încrustate acolo, în memoria fatalmente selectivă, dar păstrând mereu esențialul dar și, de cele mai multe ori, o grămadă de amănunte semnificative. Probabil că hulitul Marx avea, totuși, dreptate, spunând că "omenirea se desparte de trecut râzând"; ori, măcar, zâmbind amar. Cei care râdem suntem noi, cei tăvăliți și terfeliți, cu forța, în acel sistem inept și abject, în care totul trebuia controlat și pus pe calapodul ideologiei imbecile; în care fricile erau cu adevărat multilateral dezvoltate - atât cele ale jurnaliștilor dar, mai ales, ale cenzorilor care îi păzeau, să nu cumva se abată de "calea cea dreaptă". Da, nu e nici o butadă simetrică aici: pentru că oamenii cu condeiul (sau, după caz, cu microfonul ori aparatul de filmat) erau pedepsiți, de cele mai multe ori cu trimiterea la munca de jos. Dar activistul care îl păzea și îl "îndruma" să nu greșească putea să răspundă, uneori, cu pierderea unui noian de privilegii, bașca nemeritata stimă de sine, ca "om / cadru al Puterii". În fine...
Cu trecerea timpului, acești simpatici și credibili povestitori (eu făcând parte din aceeași generație și lucrând, la rândul meu, în domeniul culturii, depun mărturie asupra autenticității celor relatate de ei) au obținut o binevenită detașare: nimic încrâncenat, nimic revanșard în gândurile lor. Dimpotrivă: moderația, bunul simț, educația și experiența (componentele înțelepciunii) străbat, fără excepție, amintirile retrăite azi, la o generație distanță. Suprapunerea motivelor, a clișeelor și a sechelelor politico-ideologice - iar acestea nu sunt singurele care au supraviețuit timpurilor bezmetice - configurează peisajul (anti)-cultural al "Epocii de Aur" asemeni unei mlaștini sulfuroase, care îngloba (și, vorba Ăluia, făcea) totul. Singura protecție în fața unei astfel de (i)realități rămâneau, eventual, norocul, abilitatea de a te strecura, umorul și - nu în ultimul rând - știința de a evita câmpurile minate politic. Mai era un fel de soluție abilă: aceea de a devia, eventual, loviturile activiștilor zeloși asupra lor înșile, atunci când acest lucru era posibil. Și, câteodată, chiar era.
Din situație în situație și din istorisire în istorisire, ajungi să (re)descoperi un tablou social precar, adesea de neînțeles, redus exclusiv la dimensiunea lui jalnic și scandalos politică. Fusese construit pentru aservirea conștiințelor și pentru fabricarea unei imagini complet false asupra dezastrului rezultat de pe urma partidului și a "genialului" său Conducător. Ca să ne amintim și să înțelegem de ce această Românie ajunsese, la finalul ciclului, să fie un veritabil AbsurdiStan Pățitul.