Marianne Ihlen și Leonard Cohen puteau să fie străbunicii adolescenților care, la terminarea proiecției, își ștergeau lacrimile ușor stânjeniți, în timp ce în fața lor, pe ecran, încremenise fotografia a doi tineri, puțin mai mari ca ei, care mergeau ținându-se de mână și zâmbind ca și când numai ei doi și iubirea lor ar fi fost pe pământ. Iar iubirea aceea, care a apărut într-o clipă, atât cât a durat ca Marianne să descopere privirea magnetică a lui Leonard, este, de fapt, personajul principal în filmul lui Broomfield, un personaj cu multe fațete, care e când om, când insulă, când hidră, când serafim.
În ipostaza umană, iubirea ia forma unei femei blonde, cu chip rotund, de lună plină, cu privire senină și caldă, care nu crede despre sine că ar fi specială în vreun fel, dar despre care toți cei care o cunosc spun că este însoțitorul prin excelență, cea care, intuindu-le perfect trăsăturile, îi încurajează să își împlinească visul. Marianne, spune biografa ei în film, era omul care chiar știa să te asculte și era interesat de ce ai de spus, de ce simți, de ce gândești. Înconjurată de artiști, regretând că nu are niciun talent și nu poate crea ea însăși o operă de artă, Marianne își asumă cu modestie planul secund, acela din care le arată celorlalți că a trăi este o artă. Iubirea ei, care ia forma devotamentului și a admirației, este cea care le dă forță celor pe care îi cuprinde, ajutându-i să fie ceea ce își doresc. Marianne m-a făcut să cred că îmi pot împlini visul, a mărturisit regizorul, în discuția cu spectatorii, care s-a purtat după proiecție, prin Zoom. Întrebat fiind ce rol a avut Marianne în viața lui, Nick Broomfield a vorbit despre o întâlnire revelatoare, cu o femeie extrem de frumoasă, care l-a făcut să înțeleagă că talentul său se poate manifesta deplin spunând povești cu ajutorul camerei video. O femeie care și-a păstrat magia până în ultima clipă, la propriu, iar aceasta au descoperit-o înmărmuriți toți spectatorii, în scena finală a documentarului. Marianne este muza lui Leonard, este prezența solară care l-a susținut de-a lungul câtorva ani în care scriitorul Cohen abia își descoperea vocația de muzician. Toată fragilitatea interioară a lui Leonard, tot zbuciumul său, lunga depresie, dar și uluitoarea sa creativitate, toate acestea au avut un spațiu securizant în care s-au putut manifesta, numai datorită lui Marianne. Artistul care nu a crezut de la început în sine, omul care și-a trăit tinerețea asumându-și toate excesele ei, într-un timp al exceselor, Leonard este jumătatea mai puțin senină a cuplului, dar nu mai puțin fascinantă. Documentarul îi recompune imaginea din multiple perspective, umanizându-l pe artistul a cărui prezență scenică a fascinat spectatorii o jumătate de secol.
În dimensiunea sa spațială, iubirea este o insulă aproape fabuloasă, Hydra, un loc al iubirii trăite în afara oricăror convenții, într-un decor paradisiac. Prin însăși geografia ei, insula e un spațiu al izolării, al discontinuității, în care se instituie alte reguli și se trasează în alt fel spațiul decât pe continent. Insula fascinează imaginarul uman de la începuturile sale, tocmai prin ieșirea din ritm pe care o presupune. Aceasta este perspectiva din care este prezentată Hydra, atât ca spațiu fizic, cât, mai ales, ca spațiu spiritual. Golfurile ei cu ape turcoaz, casele mici, albe, privind spre mare, pantele abrupte, lumina ei învăluitoare și aerul cald, mătăsos, cum spune cineva în film, sunt doar câteva dintre elementele care îi seduc pe cei care o vizitează, făcându-le despărțirea de ea aproape imposibilă. Nu e zi în care să nu-mi doresc să mă întorc, spune unul dintre cei intervievați, care s-a extras din mrejele ei, dar trăiește toată viața cu nostalgia unui loc în care frumusețea și libertatea nu aveau limite. Faimoasă în anii '60 pentru spiritul său dionisiac, Hydra este un loc pe care l-au vizitat figuri celebre, precum Jacqueline Kennedy sau Prințesa Margaret. Surprinzător (sau nu), Nick Broomfield află de existența insulei de la soția celui ce avea să devină Arhiepiscop de Canterbury. Ajuns în Grecia cu părinții, într-o croazieră, în compania respectabilă a unor profesori dornici să descopere antichitatea greacă, Nick este sfătuit să petreacă timp în Hydra, alături de oameni de o seamă cu el, care au preocupări mai potrivite vârstei lui. Întâlnirea cu Hydra, spune Broomfield, a fost un punct de cotitură în viața sa, astfel încât filmul documentar consemnează, la nivel de profunzime, experiența sa revelatoare, pe care o retrăiește, după o jumătate de secol, întâlnindu-i, pentru realizarea documentarului, pe mulți dintre cei pe care i-a cunoscut acolo. Acest film m-a făcut să încep să spun povești despre mine, a mai spus Broomfield în discuția de după proiecție, mărturisind că este un film foarte personal, care l-a făcut să reviziteze trecutul și să se reîntâlnească o poveste ce i-a marcat viața.
Înțeleasă în sensul ei prim, de afect, iubirea este înfățișată în filmul lui Broomfield prin toate valențele ei. E iubirea pasiune, pentru care o privire este de ajuns, care suspendă timpul și spațiul și se cere trăită fără rest, cu toate fibrele sufletului și ale corpului. Iubirea care consumă și se consumă, care nu cunoaște decât temperaturile înalte, e cea care îi aduce împreună pe Marianne și Leonard. Ea se naște prima, dar tot ea este și cea care se stinge prima. E sentimentul care te face prizonier și prin el vrei să îl faci prizonier și pe celălalt. E iubirea care devine tortură, care te înstrăinează de tine, și, până la urmă, și de celălalt. E ceea ce Marianne descrie foarte plastic la un moment dat în film, prin dorința ei de a-l închide într-o colivie pe Leonard, de a închide colivia cu o cheie și de a înghiți apoi cheia, ca nimeni să nu-l mai poată elibera. Dar, în același timp, e sentimentul pe care artistul îl pune la temelia creației sale. Fără acest fel de a iubi, oricât de dureros în ultima sa etapă, poezia sau cântecul nu se arată.
Mai este apoi un fel de a înțelege iubirea, despre care vorbește Leonard ajuns la senectute, trecut fiind prin experiența retragerii la o mânăstire budistă. E iubirea ce te face să vezi în celălalt, care e complet diferit de tine, ca ziua de noapte sau ca pământul de mare, un egal al tău, cineva de semn opus, dar de forță egală, care îți umple perfect contururile ființei. În acest fel de a iubi, nimeni nu domină și nimeni nu se supune, nu este unul mai slab și altul mai puternic. Nu există luptă și nimeni nu e rănit. Cei ce se iubesc sunt, în acest caz, manifestări concrete ale unor principii care ordonează, dintotdeauna, văzutul și nevăzutul.
Dar cel mai tulburător fel de a iubi e acela pe care îl dezvăluie cuvintele adresate de Leonard iubitei sale de odinioară, în ultimele ei clipe petrecute pe pământ. Scrisoarea lui, pe care Marianne o ascultă ca pe-un mesaj venit din altă lume, este cea care vorbește despre cea mai profundă și mai luminoasă formă de iubire - aceea care, oricât de departe ai fi, ajunge lângă tine, te prinde de mână și te ajută să treci un prag. Este cea care, în momentul cel mai greu al existenței tale, îți pune pe chip zâmbetul cel mai senin, dar nu pentru că îți împrumută din forța ei, ci pentru că se recunoaște în fragilitatea ta.
Sunt multe feluri de a vorbi artistic despre iubire. Nick Broomfield l-a descoperit pe unul dintre cele mai expresive.