Acesta este jocul de care a fost inspirat Emilian Pârvu în construcția filmului, în speță a interacțiunilor dintre personaje.
În prim plan apare Cristi (Șerban Pavlu), un bărbat încrezător în sine și de succes (cu toate accesoriile cuvenite, de la o casă generoasă în suburbii până la un SUV). În contrast cu relativul succes exterior, Cristi este măcinat de o vinovăție interioară legată de moartea primei sale soții din cauza cancerului.
Vinovăția îl împinge să facă fapte bune. Acestea iau forma strângerii unor donații consistente către un spital de oncologie pediatrică. Doar că fapta bună este realizată în condițiile dictate de el, nu o dată dând de înțeles că "cine plătește dictează și muzica".
De aceea, atunci când are bănuieli că o persoană situată mai jos decât el în ierarhia socială, anume o asistentă de la secția de oncologie pediatrică pe care o sponsorizează, a greșit într-o problemă care îl implică indirect, nu ezită să-și folosească pârghiile pentru a o amenința și a o concedia. Bullying-ul declanșat de el va avea consecințe letale cu totul neprevăzute.
Amenințările cu procese civile sau chiar penale, evaluarea deschisă a șanselor acestora precum și reacțiile variate ale personajelor, reprezintă un simptom de normalizare a societății românești. Chiar dacă nici un minut din film nu se petrece într-o sală de judecată, reacția personajelor față de posibilele procese (trecând prin siguranță, indiferență, speranță etc.) indică o percepție asupra justiției ca fiind independentă și funcțională. Dincolo de complicațiile psihologice și caracterologice, prezența acestui element conferă un important, deși latent, sentiment de normalitate într-o Românie cu o justiție încă neperformantă.
Despre regretul interior care îl motivează aflăm în primele minute de la fiica sa adolescentă (Ana Indricău), care întoarce cuțitul în rană ori de câte ori poate. În restul povestirii, vom vedea cum această rană interioară va deveni un călcâi al lui Achile, o durere de care cei din jurul său vor profita mai mult sau mai puțin conștient, mai mult sau mai puțin egoist. Chiar și noi, ca spectatori, vom avea satisfacția că înțelegem mai mult despre Cristi chiar decât este el însuși dispus să recunoască.
Pentru că se accentuează latura de putere a personajului Cristi, momentul în care Pavlu trebuie să interpreteze izbucnirea în lacrimi a acestuia devine foarte dificil, și, din păcate, acest moment nu se ridică la înălțime. Ar fi putut fi orice, o izbucnire a frustrărilor acumulate, ori o recunoaștere a eșecului și o recunoaștere a vulnerabilității ori, pur și simplu, o cathartică abandonare în mâinile destinului. Totuși, cu regret pentru prestația sa cu totul onorabilă din restul filmului, aici lui Pavlu nu-i iese decât un moment scremut și fără patos.
Din fericire, multe din partiturile secundare sunt remarcabile.
Prestația actoricească a Anei Indricău în rolul fetei adolescente, cu mutrele ei bosumflate, cu tandrețea cu care își caută prima dragoste, sunt bine regizate de Pârvu (și bine interpretate) și merită remarcate. Deși păstrează resentimentele adolescenței, fiecare ton și cuvânt al eroinei sunt justificate, atât în scenariu, cât și regie, prin situații la care trebuie să răspundă și prin alegeri pe care le-a făcut sau urmează să le facă.
În tandem cu Ana Indricău, tânărul Tudor Cucu-Dumitrescu reușește să joace fără stridențe un personaj destul de dificil, frământat de dragostea pentru fiica lui Cristi, de pierderea mamei lui și, mai ales, manipulat de machiavelicul său prieten, Mihai.
Personajul prietenului manipulator este extraordinar: foarte bine scris, iar interpretarea lui Vlad Brumaru este pe măsură. Strecurarea de otravă sub aparența prieteniei este atât de bine dozată, modul în care își însoțește mașinațiunile avide de bani în haina unei prietenii dezinteresate, este memorabil. La un moment dat, când adevărata sa față începe să crească în putere, se întoarce cu spatele și vedem un kitsch de tigru fioros în toată urâțenia lui amenințătoare.
Dar și veteranii sunt la înălțime. Emilia Popescu intră în rolul unui medic șef de secție, care controlează cu sânge rece atât ieșirile nervoase ale lui Cristi, cât și amenințările venite parcă de nicăieri. Elipsele sunt bine tăiate din montaj, înlănțuirea evenimentelor putând fi ușor urmărită de spectator, care, în același timp, nu este pândit de pericolul de a se plictisi. Înlănțuirea momentelor care au dus la decesul asistentei amenințate cu concedierea sunt punctate fără detalii, fără scrupule psihologice sau morale la adresa bunăstării acesteia, iar interpretarea echilibrată a lui face ca acest personaj secundar să-i pună în mișcare pe ceilalți fără să se insiste în mod redundant asupra lui.
Marocco este un studiu psihologic reușit sub forma unui carusel de întorsături tragice cu note shakespeariene.