Zofia Kowalewska, studentă la regie la școala de Film din Lodz, Polonia, mizează pe forța expresivă a discursului filmic subiectiv, acompaniindu-și bunicul de 92 de ani într-o călătorie spre stepa siberiană, unde fusese deportat, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Documentarul realizat de ea, Tylko wiatr / Doar vântul (2021), prezintă călătoria celor doi, nepoată și bunic, spre Karasu, satul din Kazahstan unde bunicul și-a trăit primii ani ai tinereții. Trecerea prin spațiu este dublată de călătoria în timp, căci pentru Siskin, bunicul nonagenar, întoarcerea înseamnă reamintirea anilor petrecuți alături de oameni despre care nu știe nimic de 70 de ani. Însoțirea celor doi stă sub semnul metaforei privirii - Zofia își ajută bunicul să vadă, punându-i cu grijă, în fiecare zi, picături în ochi, în timp ce bunicul o ajută pe Zofia să vadă un alt loc, un alt timp, și mai ales, un alt fel de a înțelege viața, unul în care alegerile sunt condiționate de ale celor care decid mersul Istoriei.
Karasu, locul suferinței generate de deportarea tânărului, pe atunci, Siskin, este, pentru bunicul de acum, spațiul luminos al tinereții, pe care abia așteaptă să îl regăsească. Pe măsură ce călătoria îl duce tot mai aproape de destinație, amintirile sunt tot mai vii, iar nerăbdarea de a-i regăsi măcar pe urmașii celor pe care i-a cunoscut e tot mai mare. Zofia e un însoțitor discret și atent, răbdător și afectuos, care lasă prim-planul unui bunic etern zâmbitor, de multe ori emoționat, mereu neobosit și plin de speranță. Timpul petrecut împreună îi dă prilejul nepoatei să-și descopere bunicul într-o altă lumină și la o altă vârstă, pentru că fiecare amintire pe care el o povestește pare că îi mai ia niște ani de pe chip. Unul dintre momentele cele mai duioase ale filmului este acela când Siskin și Zofia vorbesc despre prima iubire, iar nepoata descoperă, surprinsă, o poveste pe care bunicul nu a mai spus-o nimănui, niciodată. În acea secvență, dacă te uiți cu atenție la cum zâmbesc și la cum le sclipesc ochii de emoție, descoperi că amândoi au aceeași vârstă, a tinereții care trăiește fără rest clipa iubirii pe care o crede fără sfârșit.
Destul de dificilă pentru bunicul nonagenar, călătoria pare, la un moment dat, să se încheie fără să-și fi atins scopul, întrucât destinația nu mai are nimic din amprenta pe care și-a pus-o asupra amintirilor, iar cei doi par să fi ajuns la capătul lumii, unde s-au șters toate urmele oamenilor pentru care Siskin se întorsese. Anunțat încă de la început, unul din scopurile călătoriei fusese acela ca bunicul să se poată reculege la mormântul surorii sale, or tocmai acest lucru pare imposibil, pentru că nici unul dintre cei care trăiesc în prezent la Karasu nu știe cum era organizat satul lor în urmă cu șapte decenii. Aproape miraculos, în cele din urmă, un copil de pe stradă îi îndrumă spre nora celei de care Siskin fusese îndrăgostit în tinerețe. Cu imaginea copilului, ce pare desprins din fotografia pe care bunicul a păstrat-o ca pe o comoară a tinereții sale, se închide un cerc, iar accesul la spațiul aminitirii devine posibil. Emoția crește în intensitate cu fiecare amănunt pe care Siskin îl află despre viața cumplit de grea a femeii pe care o iubise, o ucraineancă pe care nu a putut să o ia cu el la întoarcerea în Polonia. În cele din urmă, este descoperit și mormântul surorii care și-a pierdut viața încercând să salveze o femeie de la înec, iar durerea bunicului se revarsă tăcut în lacrimi pe care vântul i le usucă pe chip.
Ajungând în stepa nesfârșită, zguduită de tropotele cailor, un bunic îi dă nepoatei sale una din cele mai emoționante lecții de viață, aceea că inima cunoaște mereu drumul spre ceea ce o face să vibreze, chiar dacă totul s-a schimbat, și numai vântul mai atinge la fel obrajii celui pe care l-a cunoscut odinioară.
Filmul Zofiei Kowalewska este declarația de dragoste a unei nepoate pentru bunicul ei, o splendidă mărturie că generațiile, oricât de diferite, se pot întâlni, dacă știu să se privească, să se asculte, să se însoțească.