O repetiție austriacă sau Lungul drum de la Act la TNB - Creatorul de teatru

Pe 29 iunie 2001, la Teatrul Act, avea loc premiera spectacolului Creatorul de teatru de Thomas Bernhard, în regia lui Alexandru Dabija, cu Marcel Iureș în rolul principal, cel al actorului & regizorului & dramaturgului Bruscon (și cu Afrodita Androne în cel al fiicei sale, Sara). Pe 26 octombrie 2022, în Sala Studio a TNB, are loc premiera spectacolului Creatorul de teatru de Thomas Bernhard, în regia lui Alexandru Dabija, cu Marcel Iureș în rolul principal, cel al actorului & regizorului & dramaturgului Bruscon (și cu Afrodita Androne în cel al soției hangiului). 21 de ani, 3 luni și 27 de zile, sau lungul drum de pe una dintre cele mai importante scene ale teatrului independent românesc pe scena a doua a Teatrului Național din București, probabil cea mai reprezentativă instituție pentru cevasăzică teatrul de stat românesc.
***
Conform volumului aniversar Act 10 - O istorie subiectivă, prima montare aparținând duo-lui Dabija - Iureș dura 2 ore și 10 minute, fără pauză. Conform ceasului de mână non-deștept, reprezentația de aseară a durat 2 ore, cu tot cu o pauză de 20 de minute. Diferența de jumătate de ceas nu e chiar floare la ureche.

E poate la fel de mare și de semnificativă ca diferența dintre spațiul de joc de la Act și cel propus de versiunea arenă a Sălii Studio de la TNB. Aici, distincția nu stă doar în numărul de spectatori și în distanța dintre aceștia și actori, nu stă nici măcar în absența / prezența luminilor de evacuare în caz de incendiu (care la Act chiar se pot stinge) și nici chiar în colosala diferență de înălțime dintre cele două incinte. Probabil că departajarea cea mai netă între ce a fost și ce este stă în natura interacțiunii dintre Marcel Iureș (fără a minimiza în vreun prestația celorlalți actori din cele două distribuții, Creatorul de teatru rămâne un one-man-show monumental, un giga-monolog scris de un autor și rostit de un actor spre folosul / luarea-aminte / enervarea lumii) și public.

Fundamental, Marcel Iureș este independent în spirit și acțiune și dependent de meșteșugul celor mai elegante și inteligente forme de teatru clasic, cel lipsit de lavaliere ("nu facem teatru la microfon", spune Bruscon), de țipete, urlete și exces de gesticulație (multiple citate din același Bruscon), de zgomote și muzici stridente ("dă-le un minut de liniște și se vor sinucide pe capete", emite același Bruscon în legătură cu contemporanii săi, austriecii anilor '80, impecabil reprezentați de contemporanii noștri de civilizație, inclusiv cei din oglindă). Și pentru că este ce este și pentru că refuză orice impur adaos tehnologic, actorul pornește o luptă grea, inegală, cu rare (și totuși atât de prețioase) șanse / momente de reușită).

Brusconul vocii Iureș încearcă să învingă distanțele și înălțimile sălii celei noi a spectacolului și încearcă, în același timp, să apropie un text vast, complex, contradictoriu, bizar, complicat de un public prea puțin obișnuit cu vastități, complexități, contradicții, bizarerii, întâmplări complicate.

Sunt momente când vocea nu ajunge în toate cotloanele. Sunt momente când textul nu stârnește toate motoarele de căutare și gândire. Sunt momente când replicile vin prea repede (deși acest neajuns prilejuiește, deopotrivă, excepționalul privilegiu de a-l privi pe Iureș / Bruscon cum virează pe nesimțite între filozofie înaltă și supă cu tăiței, între cumplit comentariu social și somptuoase puseuri de egolatrie, între indicații de regie / scenografie și văicăreli / alinturi de moșneag, etc.).

E poate teama de tăcere, e poate senzația că, în acest spațiu, în fața acestui public, o clipă de ne-întâmplare duce la pierderea atenției, e poate felul în care lumea s-a schimbat în cei 21 de ani (era să scriu grame) de atunci până acum. E greu, e foarte greu. Lungul drum Act de la TNB, de la 2001 la 2022, de la supa de tăiței pe care o miroși și aproape că o guști la supa de tăiței pe care o vezi undeva departe.
***
Și totuși, sunt momente când mecanismul se învârte ceas, când agitația copiilor (Alexandra Sălceanu și Lucian Iftime) montând și demontând decorul unui spectacol ce nu va mai avea loc (scenografia: Gabi Albu), când fițele, figurile și melodramele soției (Ana Ciontea), când obtuzitatea asumată a hangiului (Alexandru Bindea), când fascinația soției acestuia (Afrodita Androne) și slujnicei (Victoria Dicu), completează riguros vorbele zbuciumate, zbuciumul vorbelor protagonistului. Sunt momente când Bruscon ne confiscă în lumea lui, când lumea lui e lumea unora dintre cele mai deștepte, necruțătoare și ne-ipocrite observații despre lumea noastră, când lumea lui e înțesată de detestabile stereotipuri misogine, abjecte complexe de superioritate ori monumentale exerciții de auto-idolatrie. Simplificând, Bruscon e, la răstimpuri, un geniu care nu cruță hitlerul din noi și un nătâng cu apucături tiranice necruțat de hitlerul din el. Un demascator al bolilor noastre care au devenit, în timp, și ale lui.

Textul lui Bernhard (unul dintre cei mai iconoclaști autori ai secolului 20) și spectacolul lui Alexandru Dabija nu cruță pe nimeni. Nici dintre spectatori, nici dintre realizatori. Până și chestiunea independent versus stat ("nu suport teatrul cu loje, nu suport oamenii de la loje", "niciodată nu vom mai călca într-un teatru de stat") e tratată de marele austriac. Auto-ironia e inclusă. Auto-ironia e inclusă?
***
Spectacolul e anulat. În O repetiție moldovenească de Costache Caragiali (musai sa bifați versiunea lui Cristian Ban de la Teatrul Fani Tardini din Galați!), artiștii renunță la reprezentație din lipsă de pregătire temeinică. În Creatorul de teatru, artiștii sunt siliți să renunțe la reprezentație din lipsă de spectatorii plecați să caște gura la incendiu.

În ambele texte (si montări amintite mai sus), prin teatru se vorbește despre lume și despre teatru. Se pun reflectoare, se montează oglinzi. Se face mișto de actori și actorie, de regizori și regie, de oameni și omenie. Se demontează mituri, se dărâmă statui. Se livrează ironii în care se camuflează disperări.

E o diferență de ton, poate și de nivel de empatie ori speranță. Cumva, însă, în adâncuri, cele două repetiții fără finalizare sfredelesc aceeași miză: teatrul / publicul / lumea de azi și capacitatea sa de a asculta, de a simți, de a gândi, de a înțelege.