noiembrie 2022
Creatorul de teatru
Creatorul de teatru e un spectacol în regia lui Alexandru Dabija, dar este fundamental centrat pe actorul din rolul principal, adică pe Marcel Iureș, care ne poartă într-un iureș de idei, parcă scrijelite cu unghia pe pereții închisorii vieții. Preponderent monolog despre arta teatrală, textul lui Thomas Bernhard e un pretext de a ne forța să deschidem ochii asupra tiparelor tragi-comice ale existenței umane și să aruncăm o privire subtilă asupra condiției artistului, spre a-i înțelege arderea, să nu zic nebunia.

Marcel Iureș e magistral în rolul lui Bruscon, un actor independent cu veleități de dramaturg și de regizor, aflat în declin, un tată bolnav de teatru ce și-a transformat familia într-o trupă ambulantă. Jocul lui Iureș, atât de autentic și de organic, m-a dus cu gândul, pe alocuri, la temperamentul vulcanic al lui Corneliu Vadim Tudor. Uneori singur în scenă, Iureș e firul roșu al spectacolului și umple spațiul, subjugând atenția publicului prin magnetismul său. E când candid, chiar vulnerabil, când plin de forță, dozând genial emoționalul privitorilor.

Filozofarea continuă despre orice, de la dimensiunea artei actorului la praful scenic, într-o bombăneală logoreică spumoasă, furioasă uneori, și dureroasă în aceeași timp, dă valoarea textului dramaturgic, valabil și azi la 38 de ani de la scrierea lui (în 1984).

Timp de mai mult de două ore privim pe gaura cheii spre tumultul vieții unei familii-trupă de teatru, ce are un pilon central - tatăl, narcisist, atoateștiutor, ce dă gir faptelor celorlalți. Bolnav de sine, megaloman, ipohondru, calcă cu nonșalanță pe cei apropiați spre a-și păstra iluzia. Copiilor lui le amintește caustic, continuu, cât sunt de lipsiți de talent, într-o lecție clară de antipedagogie, ce stârnește râsul, dar și lacrima.

Un nefericit incurabil, un geniu neînțeles, fan ciorbă de tăiței (de fapt, singurul lucru care îi place lui Bruscon în satul austriac anonim Utzbach în care își târăște familia spre a juca un spectacol), Bruscon vrea să joace în fața acestui public neinițiat, în acest "neant cultural absolut", cu o existență plată, abrutizată, spartă doar de grohăielile porcilor sacrificați. Capodopera lui, Roata istoriei, comedie scrisă și regizată de el însuși, se vrea a fi treapta înălțării acestei lumi interesată doar de nevoile primare. Dar "Marți e zi de sângerete", iar venirea trupei ambulante rupe tiparul și deranjează. Astfel că Bruscon critică orice, într-o veșnică lamentare, aruncând asupra întregii lumii, o privire lucidă, snoabă, ironică și sarcastică: de la fragilitatea scenei (analogie cu fragilitatea lumii), abordarea unui rol, descentralizarea teatrală, rolul femeii în teatru, calitatea publicului, nevoia de sacru (nu permite ca Bindea, hangiul profan, să folosească masca din spectacol), la absurditatea existenței, de fapt. Întregul text e o lecție despre arta actorului și nu numai.

Sporind efectele tragi-comice, Ana Ciontea face o Doamnă Bruscon, savuroasă ca spuma de lapte pe cafeaua amară. Nu e ușor să joci cabotinismul. Dăruită de dramaturg cu replici ce sunt doar accese de tuse, ea filigranează nuanțele jocului său cu măiestrie, surprinzând publicul cu naturalețea și vioiciunea interpretării.

Aflată și ea, împreună cu cei doi copii în creuzetul pasional al artei soțului, Doamna Bruscon e sub un bullying permanent. Misogin și aspru, Bruscon îi blamează continuu pe cei închiși, împreună cu el, în structura familiei.

Mașiniști și actori amatori, fiul și fiica sunt condamnați la a slugări acest patriarh dictator, suficient sieși, dar cu nevoi lumești clare. Fragilă ca o trestie, dar necesară ca un șurub în locul potrivit, Sara, Alexandra Sălceanu, primește perorația bolnavă și continuă a tatălui ca pe un zgomot de fond... nu mai contează. Ea e singurul lui reper afectiv, ancora lui emoțională, pe care calcă însă fără regrete, în disperarea lui de a fi. Ea îl descalță și îl încălță, parcă sfințindu-i pașii prin lume. Ea e singura pe care tatăl o atinge, poate din dorința de a se contamina cu puritatea acesteia sau pur și simplu, din dorința de conexiune umană. Jocul ei e antonimic, plin de forță și fragilitate, candoare și înțelepciune.

Fiul, Feruccio, e sacul de box al părintelui dictator. Strădaniile lui de a fi pe placul acestuia îl predispun la accidente, ca semne ale sufletului său că nu se află în scenariul personal de viață. Nici pentru el nu mai contează ironizarea permanentă a părintelui ce îl renegă continuu, e dornic, ca un câine, să îi facă pe plac. Poate pentru că nu știe cum să trăiască altfel.

Lucian Iftime își dozează minunat jocul în rolul Fiului, la început nonverbal, cu o mimică surprinzătoare, pentru ca, mai apoi, să descoperim o voce excelentă cu accente baritonale, și un actor extrem de ludic și de expresiv.

Grupul sătenilor, Hangiul, Alexandru Bindea, Hangița, Afrodita Androne și Erna, Victoria Dicu, un trio echilibrat în joc, aproape personaj colectiv, aduce în scenă o structură rigidă, cu arhetipuri adânci. Surprinși de nebunia abătută asupra lor - un spectacol de teatru în satul lor uitat de lume, ei acceptă surâzând în colțul gurii, cu maturitatea unui părinte, toate hachițele artistului-bufon dezlănțuit, veșnic nemulțumit, ce consideră că le face o favoare cazându-se în hanul lor, unic de altfel în peisaj.

Costumele, bine integrate în estetica spectacolului, definesc și completează personajele. Ideea de teatru în teatru aduce în spațiul scenic simboluri: bicornul lui Napoleon, zvastica, măști, care împreună, ajută la sublinierea convenției, nu deranjează.

Scenografia, semnată Gabi Albu, e austeră și colțuroasă, subliniind acea lume ternă și săracă în opțiuni, dar mobilitatea ei sugerează optimist posibilitatea schimbării, chiar și când structurile par implacabile.

Sunt multe de spus, dar vă las să le descoperiți, mai ales finalul.

Sala Studio, configurată pentru acest spectacol în formă de arenă, are o acustică minunată, se joacă cu deschidere de 360o, astfel că fiecare gest și fiecare nuanță a vocii pot fi percepute (dar vă recomand totuși să luați locuri mai jos).

Am plecat cu un gust de praf în gură, cu un amar persistent și cu retrezirea revoltei împotriva oricărui tip de dictatură, la orice nivel. Îmi doresc să apuc vremea când acest spectacol îi va uimi pe spectatori din punct de vedere a realității umane dezvăluite, iar mesajul lui să aparțină unui trecut irepetabil, vindecat pe vecie.
De: Thomas Bernhard Regia: Alexandru Dabija Cu: Marcel Iureș, Alexandra Sălceanu, Lucian Iftime, Alexandru Bindea, Ana Ciontea, Victoria Dicu, Afrodita Androne

0 comentarii

În programul cultural

Teatrul Național - Sala Pictură
17.12.2022 19,00
18.12.2022 19,00

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus