Argument: Cred că orice creator, mai ales un creator de teatru, are oricînd dreptul să-și reia o creație a cărei temă o vede, poate, acum, cu alți ochi; în urma trecerii timpului și a acumulării experiențelor, el vrea, poate, să mute accente, să taie sau să adauge secvențe (de text sau vizuale), să distribuie altfel actorii etc. Rezultatul este o nouă creație care merită analizată pentru sine și nu doar prin comparație. Evident, comparația este un exercițiu licit și meritoriu, dar eu nu vreau să discut spectacolul din 2022 de la TNB al lui Alexandru Dabija prin comparație cu cel din 2001 de la Act.
Creatorul de teatru[i] e un text tipic pentru Thomas Bernhard, unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă germană din a doua jumătate a secolului 20. Marele bombănitor, marele cîrtitor, mizantropul cinic[ii] care pare să deteste întreaga rasă umană și pe austrieci în special (colaboraționiști neasumați și încă nevindecați; ce au dat ei mai de preț lumii e supa cu fidea etc.), histrionul cabotin care este Bernhard în fiecare proză a lui își dau aici mîna și măsura. Personajul lui e Bruscon, un actor-dramaturg spre final de carieră, dezamăgit, învins, ajuns să facă turnee cu piesa lui istorico-filozofică Roata istoriei în provincia săracă și puțin sau deloc cultivată, să joace în comune de cîteva sute de oameni, ca această Utzbach (nume pe care Bruscon nu obosește să-l batjocorească subliniind întruna că nu e vorba despre Putzbach). Bruscon, care a decăzut pînă la a se bucura de atenția pe care i-o acordă primarul unei asemenea comune, are toate idiosincraziile lui Bernhard. Dar mai are ceva ce, în proza lui, mai ales, e totuși detectabil. Are, sub masca groasă de deșănțată mizantropie, cîteva licăriri de înțelegere adîncă și prețuire a umanității simple. Își batjocorește întruna gazdele, țărănoi rudimentari cu nostalgii hitleriste; tună și fulgeră împotriva proletarilor care au dus totul de rîpă într-o Europă socialistă[iii], dar vituperează și împotriva "celor din loji": dacă de primii își bate joc, amuzat, de fapt, pe ultimii îi urăște la modul foarte sincer. Își chinuie copiii - actori ocoliți de har -, încercînd să-i învețe să rostească corect replicile: e, în demonstrațiile lui de arta actorului (replica trebuie spusă natural, nu răcnită, și numai avînd un gînd în spate etc.) un imens respect pentru limbă și, prin extensie, pentru creația umană în general. Poate că tocmai secvențele acestea, lecțiile de teatru, dezvăluie cel mai bine fanfaronada cu care personajul își ascunde vulnerabilitățile.
Lui Alexandru Dabija, un asemenea text, cu combinația lui de cinism și umor negru inteligent, îi vine mănușă. Vedeți, de exemplu, în caietul-program al spectacolului (redactor: Anita Neagu), răspunsul regizorului la întrebarea despre puținătatea spectacolelor pe texte de Bernhard la noi: explicația stă în "diferența mult prea mare de IQ dintre creatorii noștri de teatru și Bernhard". Iar cu Marcel Iureș, cu care are o foarte lungă colaborare, merge la sigur. Îi reușește foarte bine lui Iureș combinația de inteligență caustică, înțelegere lipsită de iluzii a lumii și a semenilor, furie autoalimentată eșuată în ridicol, conștiință hipertrofiată a propriei valori și oboseală resemnată. O ține așa aproape pe tot parcursul spectacolului, alternînd cu naturalețe lecțiile de teatru și lamentațiile dezabuzat-histrionice, imprecațiile și extazul în fața artei. Schimbă însă brusc registrul în final, cînd se însuflețește la vestea că sala s-a umplut și îl așteaptă: atunci redevine artistul fericit că se simte cunoscut și apreciat, nerăbdător să se producă, să se expună. Cabotinismul exagerat se transformă în autoironie: actorul nu-și îngăduie chiar entuziasmul copilului fericit, dar îl simți că e pe-aproape și se cenzurează. Partenerii de joc îl simt și reacționează; sînt pe cale să facă din nou teatru. N-ar fi fost însă Bernhard dacă ar fi lăsat cortina să cadă peste un happy-end: spectacolul se anulează pentru că lumea a plecat să vadă focul care mistuie casa popii! Faptul divers, mărunțișul cotidian biruie arta. Actorii nu mai pot decît să rîdă homeric, alături de hangiu și de ajutoarele sale - de lume, de ei înșiși. De altfel, toate tiradele lui Bruscon, puse cap la cap, se constituie, în final, într-o meditație asupra rolului și locului artei în lumea de azi (ca și de atunci, din 1984, cînd a fost scrisă piesa) și într-un rechizitoriu lucid și trist-melancolic al societății noastre.
E spectacolul lui Marcel Iureș, neîndoielnic. Construit în jurul lui și pentru el (pauza e menită să-l ajute să-și tragă sufletul: două ore încontinuu pe scenă e deja foarte solicitant). Vîrsta, talentul, experiența lui Iureș sînt date care-l apropie de Bruscon. Restul e actorie (de clasă!). Celelalte personaje, însă, sînt și ele importante și e clar că Dabija a lucrat cu ele[iv]. Memorabil e Alexandru Bindea (Hangiul), cu fața imobilă și replicile lui seci care par să ignore complet gesticulația intelectuală a lui Iureș. Pe Bindea îl secondează Afrodita Androne (soția lui), cu un zîmbet tîmp lipit permanent de față, și Victoria Dicu (Erna), slujnica perfect imbecilă, cu mișcări și expresii mecanice: predomină neînțelegerea uimită, schimbată uneori în satisfacție, de exemplu cînd Bruscon se extaziază în fața supei cu fidea. Aparițiile Anei Ciontea (soția lui Bruscon), cu vocalizele ei tușite, sînt foarte amuzante și, prin contrast, mai scad tensiunea pe care o acumulează Iureș. În rolul lui Feruccio, fiul actorului, Lucian Iftime construiește un tînăr prostuț, vizibil marcat de personalitatea tatălui, evident lipsit de har, dar bun la suflet și săritor (cam tot ce pare să disprețuiască tatăl în varianta cinică). O compoziție foarte elaborată reușește Alexandra Sălceanu, în Sara, fiica lui Bruscon. Fără multe replici, dar cu o prezență întinsă în scenă, actrița e foarte expresivă, joacă mult din ochi și mimică a feței și corpului. Personajul ei e o fată inteligentă, jucăușă, ironică, deloc inhibată de căpcăunul de taică-su. Un personaj care se reține. Aș mai spune și că, deși fiecare actor e, în mod firesc, o individualitate aparte, există o notă comună a interpretărilor, spectacolul e unitar și din acest punct de vedere.
Spectacolul se joacă la sala Studio a TNB, dar în sală, nu pe scenă, cu scaunele aranjate în amfiteatru. Sala e poate prea mare (prea înaltă) pentru stilul de joc și de vorbit al lui Marcel Iureș - nu cred că pe rîndurile de sus, în pofida dicției și a rostirii de invidiat ale lui Iureș, se aude tot ce spune. Există soluții și fără microfon. "Scena" închipuie o încăpere a hanului în care trupa se pregătește (masă de machiaj, ladă cu costume), se odihnește, mănîncă. Într-o parte se vede cortina (roșie, firește) care desparte camera aceasta de sala în care se va juca - prilej al unei tirade a lui Bruscon despre semnificația cortinei care separă două lumi. Luminile, costumele și scenografia sînt simple și potrivite textului și actorilor pe care se mărginesc să-i pună în valoare, lipsite de veleități sau stridențe.
E un spectacol bun și foarte necesar, aș zice, în contextul de azi, o mostră de teatru clasic și, dacă mi se permite licența, un exemplu de rezistență prin și în adevărată cultură.
Creatorul de teatru de Thomas Bernhard. Regia și traducerea (din engleză): Alexandru Dabija. Scenografia: Gabi Albu. Asistent regie: Mădălina Ciupitu. Cu: Marcel Iureș (Bruscon), Alexandru Bindea (Hangiul), Ana Ciontea (Dna Bruscon), Alexandra Sălceanu (Sara), Lucian Iftime (Feruccio), Afrodita Androne (Soția hangiului), Victoria Dicu (Erna).
Creatorul de teatru[i] e un text tipic pentru Thomas Bernhard, unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă germană din a doua jumătate a secolului 20. Marele bombănitor, marele cîrtitor, mizantropul cinic[ii] care pare să deteste întreaga rasă umană și pe austrieci în special (colaboraționiști neasumați și încă nevindecați; ce au dat ei mai de preț lumii e supa cu fidea etc.), histrionul cabotin care este Bernhard în fiecare proză a lui își dau aici mîna și măsura. Personajul lui e Bruscon, un actor-dramaturg spre final de carieră, dezamăgit, învins, ajuns să facă turnee cu piesa lui istorico-filozofică Roata istoriei în provincia săracă și puțin sau deloc cultivată, să joace în comune de cîteva sute de oameni, ca această Utzbach (nume pe care Bruscon nu obosește să-l batjocorească subliniind întruna că nu e vorba despre Putzbach). Bruscon, care a decăzut pînă la a se bucura de atenția pe care i-o acordă primarul unei asemenea comune, are toate idiosincraziile lui Bernhard. Dar mai are ceva ce, în proza lui, mai ales, e totuși detectabil. Are, sub masca groasă de deșănțată mizantropie, cîteva licăriri de înțelegere adîncă și prețuire a umanității simple. Își batjocorește întruna gazdele, țărănoi rudimentari cu nostalgii hitleriste; tună și fulgeră împotriva proletarilor care au dus totul de rîpă într-o Europă socialistă[iii], dar vituperează și împotriva "celor din loji": dacă de primii își bate joc, amuzat, de fapt, pe ultimii îi urăște la modul foarte sincer. Își chinuie copiii - actori ocoliți de har -, încercînd să-i învețe să rostească corect replicile: e, în demonstrațiile lui de arta actorului (replica trebuie spusă natural, nu răcnită, și numai avînd un gînd în spate etc.) un imens respect pentru limbă și, prin extensie, pentru creația umană în general. Poate că tocmai secvențele acestea, lecțiile de teatru, dezvăluie cel mai bine fanfaronada cu care personajul își ascunde vulnerabilitățile.
Lui Alexandru Dabija, un asemenea text, cu combinația lui de cinism și umor negru inteligent, îi vine mănușă. Vedeți, de exemplu, în caietul-program al spectacolului (redactor: Anita Neagu), răspunsul regizorului la întrebarea despre puținătatea spectacolelor pe texte de Bernhard la noi: explicația stă în "diferența mult prea mare de IQ dintre creatorii noștri de teatru și Bernhard". Iar cu Marcel Iureș, cu care are o foarte lungă colaborare, merge la sigur. Îi reușește foarte bine lui Iureș combinația de inteligență caustică, înțelegere lipsită de iluzii a lumii și a semenilor, furie autoalimentată eșuată în ridicol, conștiință hipertrofiată a propriei valori și oboseală resemnată. O ține așa aproape pe tot parcursul spectacolului, alternînd cu naturalețe lecțiile de teatru și lamentațiile dezabuzat-histrionice, imprecațiile și extazul în fața artei. Schimbă însă brusc registrul în final, cînd se însuflețește la vestea că sala s-a umplut și îl așteaptă: atunci redevine artistul fericit că se simte cunoscut și apreciat, nerăbdător să se producă, să se expună. Cabotinismul exagerat se transformă în autoironie: actorul nu-și îngăduie chiar entuziasmul copilului fericit, dar îl simți că e pe-aproape și se cenzurează. Partenerii de joc îl simt și reacționează; sînt pe cale să facă din nou teatru. N-ar fi fost însă Bernhard dacă ar fi lăsat cortina să cadă peste un happy-end: spectacolul se anulează pentru că lumea a plecat să vadă focul care mistuie casa popii! Faptul divers, mărunțișul cotidian biruie arta. Actorii nu mai pot decît să rîdă homeric, alături de hangiu și de ajutoarele sale - de lume, de ei înșiși. De altfel, toate tiradele lui Bruscon, puse cap la cap, se constituie, în final, într-o meditație asupra rolului și locului artei în lumea de azi (ca și de atunci, din 1984, cînd a fost scrisă piesa) și într-un rechizitoriu lucid și trist-melancolic al societății noastre.
E spectacolul lui Marcel Iureș, neîndoielnic. Construit în jurul lui și pentru el (pauza e menită să-l ajute să-și tragă sufletul: două ore încontinuu pe scenă e deja foarte solicitant). Vîrsta, talentul, experiența lui Iureș sînt date care-l apropie de Bruscon. Restul e actorie (de clasă!). Celelalte personaje, însă, sînt și ele importante și e clar că Dabija a lucrat cu ele[iv]. Memorabil e Alexandru Bindea (Hangiul), cu fața imobilă și replicile lui seci care par să ignore complet gesticulația intelectuală a lui Iureș. Pe Bindea îl secondează Afrodita Androne (soția lui), cu un zîmbet tîmp lipit permanent de față, și Victoria Dicu (Erna), slujnica perfect imbecilă, cu mișcări și expresii mecanice: predomină neînțelegerea uimită, schimbată uneori în satisfacție, de exemplu cînd Bruscon se extaziază în fața supei cu fidea. Aparițiile Anei Ciontea (soția lui Bruscon), cu vocalizele ei tușite, sînt foarte amuzante și, prin contrast, mai scad tensiunea pe care o acumulează Iureș. În rolul lui Feruccio, fiul actorului, Lucian Iftime construiește un tînăr prostuț, vizibil marcat de personalitatea tatălui, evident lipsit de har, dar bun la suflet și săritor (cam tot ce pare să disprețuiască tatăl în varianta cinică). O compoziție foarte elaborată reușește Alexandra Sălceanu, în Sara, fiica lui Bruscon. Fără multe replici, dar cu o prezență întinsă în scenă, actrița e foarte expresivă, joacă mult din ochi și mimică a feței și corpului. Personajul ei e o fată inteligentă, jucăușă, ironică, deloc inhibată de căpcăunul de taică-su. Un personaj care se reține. Aș mai spune și că, deși fiecare actor e, în mod firesc, o individualitate aparte, există o notă comună a interpretărilor, spectacolul e unitar și din acest punct de vedere.
Spectacolul se joacă la sala Studio a TNB, dar în sală, nu pe scenă, cu scaunele aranjate în amfiteatru. Sala e poate prea mare (prea înaltă) pentru stilul de joc și de vorbit al lui Marcel Iureș - nu cred că pe rîndurile de sus, în pofida dicției și a rostirii de invidiat ale lui Iureș, se aude tot ce spune. Există soluții și fără microfon. "Scena" închipuie o încăpere a hanului în care trupa se pregătește (masă de machiaj, ladă cu costume), se odihnește, mănîncă. Într-o parte se vede cortina (roșie, firește) care desparte camera aceasta de sala în care se va juca - prilej al unei tirade a lui Bruscon despre semnificația cortinei care separă două lumi. Luminile, costumele și scenografia sînt simple și potrivite textului și actorilor pe care se mărginesc să-i pună în valoare, lipsite de veleități sau stridențe.
E un spectacol bun și foarte necesar, aș zice, în contextul de azi, o mostră de teatru clasic și, dacă mi se permite licența, un exemplu de rezistență prin și în adevărată cultură.
Creatorul de teatru de Thomas Bernhard. Regia și traducerea (din engleză): Alexandru Dabija. Scenografia: Gabi Albu. Asistent regie: Mădălina Ciupitu. Cu: Marcel Iureș (Bruscon), Alexandru Bindea (Hangiul), Ana Ciontea (Dna Bruscon), Alexandra Sălceanu (Sara), Lucian Iftime (Feruccio), Afrodita Androne (Soția hangiului), Victoria Dicu (Erna).
[i] În original: Der Theatermacher.
[ii] Într-unul dintre romane, Der Untergeher, ajunge să spună că, din moment ce Glenn Gould a murit la 51 de ani, e indecent să trăiești după această vîrstă...
[iii] Deși, mai ales în proza lui, Bernhard se războiește în primul rînd cu național-socialiștii și cu aristocrația austriacă pe care o acuză, aproape global, de colaboraționism (vezi, de exemplu, romanul Extincție).
[iv] Prefer de departe termenul englezesc de "supporting actor", celui de "actor în rol secundar".