T(r)ocătorul de judecăți - Creatorul de teatru

Transferat, după mulți ani în care a făcut carieră pe minuscula scenă a Teatrului Act, Creatorul de teatru erupe din nou în Studio-ul cu arhitectură variabilă a Naționalului. Un remake? Poate e cam mult spus. Mai curând o promovare benefică, cred eu; și pentru public, și pentru realizatori. Alte generații de spectatori, atrași nu întotdeauna de teatrul de nișă (culturală), perceput ca fiind ceva așa... mai elitist.
 
 În marketingul teatral, cu cât sala are mai multe locuri, iar locație sa este mai centrală, cu atât mai vizibil și atrăgător este evenimentul desfășurat în ea. Promovat, care va să zică, în buricul târgului, spectacolul pare nu chiar întinerit cât, mai curând, reașezat pe coordonatele unei - i-aș spune - clasicizări. Așa cum, la Paris, ai duce Cântăreața cheală, de la Huchette la Comedia Franceză.

Sigur, Iureș a mai îmbătrânit cu niște ani. Dabija - exact cu tot atâția (Ce ciudat, ce bizar și ce coincidență!). Valeria Seciu nu mai e; nici Costică Drăgănescu. Requiescat in pace! Despre austriacul Thomas Bernhardt, ce să mai spunem? Textul acesta bolovănos, colțos, doldora de contradicții, prăvălit peste compatrioții lui și, de acolo, mai departe, îi supraviețuiește. El, adevăratul Creator, continuă să existe și să facă săli pline cu personajul acesta emblematic al lui: Bruscon - o combinație fascinantă de Don Quijote și soldatul Svejk, gata să se ia de piept cu o lume întreagă și s-o aneantizeze prin discursul lui cinic până la devastator; sau - la nevoie, pentru un blid de supă cu tăiței - să o lingușească, politicos și demn.

Ce este, la urma urmei, cu acest Bufon al vremurilor, arogant și patetic, violent și cald, naiv și ciufut... pornit din toți rărunchii contra tuturor? Istoria, țara, membrii propriei familii... toți sunt băgați, fără cruțare, în tocătorul judecăților sale, care mai de care mai dure și nemiloase, incoerente și acide; unele, uimitor de bine țintite, altele - aberante, ridicole dacă nu chiar absurde. Toate într-un șuvoi revărsat fără răgaz și fără speranță asupra unei lumi desigur imperfecte, cu care actorul-rezoneur se îneacă, încercarea de a o înghiți. Și pe care o percepe, asemeni Caragialelui nostru, văzând enorm și simțind monstruos. Un idealist? Nu prea arată. Un perfecționist? Sau, mai curând, un mizantrop feroce, cabotin, cu dese și nestăvilite puseuri de grandomanie, atunci când îmbracă haina creației, adică - în fond - a ficțiunii? "Lumea-ntreagă e o scenă...".

Iar el, Creatorul de artă dramatică este furios că nu-i iese piesa după cum și-ar dori-o el... cum o visează. Piesa lumii, nu așa, sceneta familială din hanul rural. Furios pe sine, pe familie, pe mărunții oameni la ciorba cărora a ajuns să spere și să dispere. Să dai lecții, să pronunți sentințe... și să jonglezi, nonșalant și incoerent, cu mari personaje ale istoriei, de la Napoleon-ul din care se revendică, la Stalin și Churchill ce par a-i bântui, malefic, viziunile... dar să stai la mâna hangiului obtuz, cu pantaloni tirolezi și mustață à la Hitler, care face în fiecare marți (tune, fulgere, trăznească - n-are importanță, ritualul nemțesc se respectă până la ultimul guițat) sfântul sângerete... Asta da, decadență.

De ce spun că mi-a sugerat un bufon al istoriei? Pentru că acel amestec de idealuri (re)clamate se frânge, invariabil, în realitatea cotidiană a satelor uitate de lume, unde a ajuns trupa lui Bruscon să facă artă, să cultive, să lumineze oamenii... sau porcii cu al lor grohăit generic? Iar el, creatorul, încearcă să se țină deasupra, având puterea să filosofeze, să acuze, să se indigneze ori să afurisească. Ideea turmei apare și face ravagii în discursul său, băgând de-a valma familia, colectivitatea locală, nația. Aici e-aici! Umbra nazismului nu numai că n-a dispărut din patria cea detestată, dar se regăsește oriunde întorci capul. Național-socialismul, slujit de bigotism și fanatism colcăie, sub aparențele precare ale conformismului și conservatorismului, sufocându-l pe Creatorul pierdut între meandrele istoriei și care continuă să emane, de acolo, idealuri înălțătoare. Care rămâne, însă, în mod dramatic, un mărunt și ridicol führer, zbătându-se neputincios în interiorul universului pe care crede că l-ar controla - dar se și sufocă - cu izbucnirile, cu hachițele sale.
 
 Permanent contorsionat, în răspăr cu toți cei din jur, omul umblă după absolut. Totul sau nimic. Cerința imperioasă a întunericului desăvârșit de la sfârșitul ciudatei sale reprezentații, sacrificând până și lumina de incendiu, nu înseamnă o simplă figură de stil. Ea denotă o alunecare spre bezna totalitară... exact, cea reclamată la alții. Că domnul Căpitan de Pompieri (de meserie dogar) îi satisface moftul, nici nu mai contează. "Concurența", adică celălalt Creator îi dă peste nas și incendiază, printr-un fulger adevărat, casa preotului. "Să fie lumină!", nu? Este. Una care atrage, ca o troacă plină, turma virtualilor spectatori. Viața bate arta, iar Creatorul de teatru va rămâne în spatele cortinei care nu mai are pentru cine se ridica. Întuneric absolut ai vrut? Poftim!...

Nu-mi mai amintesc prea multe detalii din montarea-mamă, cea de la Act. Am senzația însă că, acum, Iureș pare și mai bine intrat în pielea ciudatului personaj. Peste energia lui debordantă, peste plăcerea piruetelor printre fațetele personajului, vine și se așterne o altă vârstă - să nu-i zicem a senectuții, ci a înțelepciunii. Cea care-i înnobilează creația. Revenirea la Bruscon pare a fi, pentru interpret, un fel de "întoarcere la Canossa" cu care fiecare artist este dator, la un moment dat. Pe lângă strălucirea lui, personajele-anturaj dobândesc o viață bine conturată. Sigur că ele erau scrise ca niște oglinzi menite doar să-l reflecte dar, în montarea lui Dabija, sunt gândite să-i potențeze energia, forța nestatornică a sentimentelor și a disperării existențiale ce gâlgâie permanent.

Ana Ciontea creează personajul ciudat al soției, fără să rostească nici o replică. În schimb, năvălirea spectaculoasă în scenă, în pas de mare vedetă gata să absoarbă admirația tuturor, umple spațiul cu o prezență emblematică pentru cochetăria nestăvilită a vedetei. Cum spuneam, nu are text; tot ce știm despre ea rămâne faptul - reclamat de severul soț - că i-au trebuit 8 mii de repetiții pentru a rosti, cât de cât inteligibil, numele Obersdorf! Dar jocul ei, numai dintr-o tuse rebelă, parcă fără leac și fără sfârșit, rostită pe toate tonurile, este de o expresivitate unică, izbutind să transmită sumedenie de nuanțe. Hangiul lui Alexandru Bindea umple, solemn, spațiul cu seriozitatea lui nemțesc-gospodărească. Culoarea brună a nădragilor scoși la reformă și țanțoșenia rigidă îi dau de gol sechelele național-socialiste. Dar ideologia, pesemne că ascunsă în suflet, nu se mai amestecă, deocamdată, cu viața de zi cu zi, rămânând impermeabil și imun la orice excede mațul, porcul și câștigul. În rolurile copiilor neizbutiți ai lui Bruscon, obligați totuși de tată, respectiv de nevoile familiei, să se dea în stambă artistică, Alexandra Sălceanu aduce o tembelă cochetărie care ar mai înmuia, pe alocuri, sufletul tiranicului părinte-șef, în timp ce Lucian Iftime se supune cu măiestrie unor canoane de comportament tâmp, cu aceleași reminiscențe naziste, menite parcă să-l scoată și mai tare din minți pe taică-său. Afrodita Androne și Victoria Dicu completează, prin prezențe vii, care umplu bine spațiul hanului-gazdă, tabloul acelei lumi mărunte și primitive, atât de detestate, prin Bruscon - de către însuși Thomas Bernhardt.

"Promovarea" Creatorului de teatru la înălțimea scenei Naționalui rămâne, indiscutabil un eveniment demn de toată admirația.