Josef Nadj a făcut cea mai bună alegere pentru a ilustra rădăcinile dansului, distribuind în spectacol opt dansatori originari din Africa, bărbați negri care au simțul dansului în sânge. Spre a explicita arta dansului se face apel la simboluri universale precum vechiul sens al cuvântului grecesc omma = ochi, extins conotativ spre "ceea ce e vizibil sau este privit" (așa cum ni se sugerează în prezentare). Fapt e că viziunea lui Josef Nadj prinde carnație scenică de o austeritate impresionantă. Cei opt dansatori proveniți din Mali, Senegal, Coasta de Fildeș, Burkina Faso, Congo Brazzaville și Republica Democrată Congo dezvoltă un limbaj al mișcării și al contorsionărilor corpului în consonanță cu tradiția și euritmiile unei emancipări a colectivităților și a individualizărilor desprinse din ritualurile ancestrale. Pulsiuni ale relațiilor interumane sunt tratate în ritmuri tensionate. Balansul între grup și individ, organizare și revoltă, protecție și anarhie, travaliu și izolare instaurează un tempo al neliniștii exhibate în dans. Ciclurile vieții sunt subtil exprimate prin mișcare și interacționare, grupare și regrupare a dansatorilor. Sobrietatea ceremonialelor funerare e subsumată transmiterii mesajului mai departe, căci din dans se vor împărtăși generațiile viitoare. Dansul a însoțit întotdeauna activitățile umane.
Călătoria propusă de Josef Nadj spre rădăcinile dansului e o diafană resuscitare de motive alternative. El manevrează un "corp plural" încadrat în simetriile neconvenționale ale unui limbaj original, șocant prin amploarea dată de "o respirație colectivă" ce debordează de energie, grandoare și sugestivitate. Ar fi nedrept să nu amintim numele acestor minunați coregrafi cu talii atletice Iată, ei sunt: Djino Alolo Sabin, Timothé Ballo, Abdel Kder Diop, Aipeur Fondou, Bi Jean Ronsard Iré, Jean-Paul Mehansio, Marius Sawadogo, Boukson Séré.
Regizorul nu folosește niciun fel de decor. Actanții au sacouri negre și pantaloni negri care dau un aspect uniform grupului ce pătrunde în șir indian pe scenă. Când rămân la bustul gol, doar strălucirea corpurilor în luminile manevrate de Rémi Nicolas dau coerență gesticulației neîntrerupte. În clar-obscurul instaurat, muzica ritmată animă atmosfera apăsătoare, încărcată de mister. Doar licăririle de ivoriu ale ochilor și dinților semnalizează însuflețitor în semn de angajament și speranță. Mișcările sunt însoțite de gemete scurte și tensiunea mi-a amintit de negri revoltați din cala ambarcațiunii, de la galere, din filmul lui John Berry Tamango (1958). Un negro spirituals incipient, înainte de a glisa în libertățile jazzului. Dansul ca eliberare din chingile temporabilității coercitive. "Dansez, Dumnezeule! Ce poți să-mi faci?" pare a spune corpul uman descătușat, dar părtaș la respectarea și asumarea cutumelor existențiale. Căci dansul descătușează spiritul din tensiunea limitativă a condiției umane, supravegheată de destin. După prăbușirea catastrofală a funicularului, "jupânul", patronul care a finanțat construcția lui, îl roagă pe Zorba să-l învețe să danseze spre a ieși din marasmul dezamăgirilor. "Dans? Vrei dans?" întreabă entuziasmat subit Zorba, cel vinovat de prăbușire, celebrul personaj al lui Kazanzakis, interpretat magistral de Anthony Quinn în filmul lui Cacoyannis. Și încep să danseze de se cutremura pământul sub ei. Iată forța eliberatoare a dansului! Ceva asemănător cu dansul țiganilor pe mormintele străbunilor. O detensionare, o îndepărtare a stihiilor morții.
Spre o asemenea percepție a descătușării prin dans îndeamnă spectacolul Omma al lui Josef Nadj. Un spectacol cum des întâlnești pe You Tube, dar clujenii l-au văzut pe viu în cadrul interferențelor dintre culturi și mentalități.
(articol apărut parțial în cotidianul Făclia)