Spectacolul cu À Espera de Godot / Așteptându-l pe Godot, montat de Tompa Gábor la Teatrul Național São João din Porto, Portugalia, în plină pandemie urâcioasă, e una din reușitele sale relativ recente. Era firesc să fie inclus în ediția 2022 a Interferențelor. Alintându-și imaginația creativă între Beckett și Ionesco, regizorul a ales o cale de mijloc pentru Godot-ul său. Beckett fiind considerat în genere sumbru iar Ionesco jucăuș, a tras mai mult ludic ionescian în implementarea mizanscenei. Nu că Beckett n-ar avea umor frisonat, rece, irlandez, dar o doză în plus de căldură jovială latină nu strică niciodată. Așa se face că fizionomia jocului personajelor lui depășește faza de clovnerie ieftină, luminând latura umană a unor marginali, vagabonzi, rătăciți în desișul vieții. Mai mult chiar, ei evoluează în plan simbolic. De aceea întreaga scenă e oblică spre a fi săltată din real? E un semn pus în valoare de scenografia lui Andrei Both. Pe înclinația scenei e montat deja celebrul copac (cam firav pentru o virtuală spânzurare, posibilitate a disperării repetată de cei doi) și "gunoi digital" unde dăm peste un ecran într-o rână (cea mai grozavă și nimerită inovație a montării). În plan suprarealist, pe acest ecran / plasmă va apărea capul copilului care vine să anunțe că domnul Godot nu poate veni la întâlnirea cu cei doi năpăstuiți. Un mesaj venit din neant? Din nemărginirea cerului? Venirea lui Godot înseamnă salvarea, mântuirea. Dar el se lasă așteptat și mitul așteptării devine viral. Promisiunea lasă un gol imens în sufletele deznădăjduite. Se folosește și un telefon mobil, aparat inutil întrucât nu sunt comunicate vești. În aceste determinări scenice și simbolice tema crizei creștinismului se poate închega în voie. E o criză profundă. Credința în învierea de după moarte se clatină, iar mântuirea nu mai e posibilă.
Vladimir și Estragon nu sunt clovnii aplaudați din arenă, ci clovnii triști ai lui Fellini retrași din tumultul vieții, prezentați în documentarul din 1970 Clovnii. Adică regizorul aplică o viziune comică, dar cu rezonanțe tragice. Actorii portughezi, costumați ca boschetari, se integrează creativ pe falia subțire a semnificațiilor. João Melo (Estragon) și Mário Santos (Vladimir) pun în lumină sentimentul de prietenie menținut în sincope, în ciuda impedimentelor de tot felul. Fondul uman prevalează în fața exhibițiilor de circari triști, accentuate în secvența jongleriilor comice cu cele trei pălării. Rodrigo Santos e un Pozzo-stăpân plin de emfază, înveșmântat în haine strălucitoare, cu papion, un ins de rang social superior, pe care actorul îl ridiculizează cât trebuie. De-a dreptul sinistră e apariția lui Sérgio Sá Cunha în rolul hamalului Lucky. Monologul lui, susținut cu aplomb, parodiază butucănos elucubrațiile unui "gânditor" tipizat. Momentul e o culme a destructurării limbajului ca în finalul Cântăreții chele. Vincente Melo (Un băiat) are naivitatea impregnată pe figura imaginată ca marcă serafică.
Din pălăvrăgeala personajelor care le justifică dramatic și ilar existența, desprind concluzia formulată la un moment dat de Vladimir: "Da, în această imensă confuzie, un singur lucru e clar: așteptăm să vină Godot." Și dacă nu mai vine?