Scena imaginată de Andrei Both e populată de sute de perechi de încălțări (pantofi, sandale, cizme, etc.), împrăștiate pe scena gri, prăfoasă. Întreg decorul (copacul, calculatoarele, scara care nu duce nicăieri) dau senzația unui peisaj apocaliptic, lipsit de viață și de viitor. Contrastul cu pulsiunile existenței e și mai pregnant pus în valoare în actul doi când frunza ce apare în copac semnalează, prin verdele ei, atributul care lipsește mediului în care trăiesc (?) Vladimir / Didi și Estragon / Gogo. Luminile (Filipe Pinheiro) accentuează, în general, tonul rece, înghețat al peisajului, deși există și anumite scene / momente când nuanțe calde învăluie scena. E, de pildă, cazul scenelor de final ale celor două acte când imensa lună e învăluită într-un auriu ce emană optimism și încredere.
Despre montarea de la Porto a lui Tompa Gábor presa locală s-a referit invocând fix tonul ei neobișnuit de optimist și încrezător. E probabil marele merit al lui Mário Santos, interpretul bonom și mereu tonic al lui Didi / Vladimir, cel care îl trage după el (prin lume și prin milenii) pe Gogo / Estragon (João Melo), cel care are inițiativa ajutării acelui Pozzo (Rodrigo Santos) ajuns orbit și slăbit, cel care îl încurajează pe Estragon / Gogo să-i dea o mână de ajutor filozof-fiorosului Lucky (Sérgio Sá Cunha), cel care își amintește mereu de datoria întâlnirii cu Godot și care ține tv-legătura cu băiatul (Vicente Melo) / emisarul lui Godot (care apare pe scenă via un uriaș monitor conectat la o seamă de calculatoare acoperite de același gri neantificant).
Cumva, acest Vladimir / Didi al lui Melo & Tompa are ceva de Iisus. Și de ce n-ar fi el Iisus-ul care, coborât de pe Cruce alături de tâlharul cel bun (să-i spunem Estragon / Gogo), tot așteaptă întâlnirea cu Tatăl / Godot care să-i ducă pe cei doi în Raiul promis pe Cruce? Și de ce n-ar fi Godot / Tatăl chiar Pozzo, Dumnezeul de, să zicem, Vechi Testament, care își ține Omul / Sclavul / Lucky în lesă, spre deosebire de Dumnezeul Noului Testament, Iisusul care îi oferă Omului / Seamănului libertatea, fiind, totuși, mereu aproape pentru a-i reda încrederea, pentru a-i obloji rănile, pentru a-i ține vie memoria, pentru a-l orienta în spațiu (Gogo / Estragon tot uită și se tot pierde, Didi / Vladimir își aduce mereu aminte și recunoaște mereu semne ale trecerilor din trecut), pentru a-i resădi speranța în viitor?
Estragon / Gogo e unul dintre miliardele de oameni / perechi de încălțări vrăjite / amăgite / sprijinite de Didi / Vladimir de-a lungul veacurilor. Vladimir / Didi descoperă și preia pălăria lui Lucky (cea care îi permitea omului-sclav să filozofeze / gândească), printr-un gest pe care l-am putea asimila preluării păcatelor lumii vechi, tot așa cum Didi / Vladimir are grijă de picioarele tâlharului / apostolului / omului lumii noi Gogo / Estragon. Didi / Vladimir e, deopotrivă seamănul lui Estragon / Gogo (farmecul jocurilor dintre cei doi, căldura prieteniei lor) și un Cineva de Dincolo, singurul care știe că Godot trebuie așteptat (altfel va pedepsi) și care îi transmite, prin tv-mesager, un mesaj Celui care Nu mai Vine.
Priviți cele de mai sus ca simple speculații personale ale autorului acestui text. Boala emitere de ipoteze pe seama Beckett-ului e cronică. În cazul montărilor de tipul celei reușite Tompa Gábor la Porto, ea e stimulată de limpezimea, coerența și empatia față de personaje ale spectacolului. Care spectacol devine un soi de pălărie așezată pe creștetul fiecărui Lucky din staluri ori loje.