Umorul duo-ului Marthaler - Valentine, acum în formulă de trio, alături de Zeller, e unul dintre cele mai speciale și memorabile din câte sunt de văzut pe scenele teatrale europene. Aucune Idée e cvasi-imposibil de clasificat.
Un palier de bloc, câteva uși, două căsuțe poștale, interiorul unui apartament, un calorifer, multe țevi (decoruri: Duri Bischoff). O colecție de gag-uri cu alura de Mr Bean, o seamă de monoloage și dialoguri de sorginte ionesciano-beckettiană, câteva poeme, în engleză, franceză și limbi misterioase, o suită de momente muzicale camerale live (muzica: Martin Zeller, desigur) asortate cu înregistrări simfonice (redate, pe alocuri, de pe un mic casetofon / reportofon), un univers sonor ce așază lângă frazele muzicale armonios-faimoase o seamă de zgomote de țevi & calorifere, voci de vecini enervați / isterici, scurte arii intonate a cappella de Valentine și o mini-simfonie la voce & calorifer, intonată de același Valentine, pornind de la poemul Ribble Bobble Pimlico al poetului dadaist / constructivist / suprarealist german Kurt Schwitters. Textul, de admirat aici.
Se râde în cascadă, se râde sacadat (pe ritmul atât de special al aplauzelor cu care sunt onorați actorii la finalul unui spectacol reprezentat pe scena unui teatru de limbă maghiară), se râde în grup, se râde individual. Se râde pe bază de repetiții, se râde pe bază de imposibilități logice (un actor care intră pe ușa unui apartament acum pentru a ieși de pe ușa celui de vizavi peste câteva secunde, căsuțe poștale care varsă zeci de pliante / biblii peste posesorul său, calorifere & țevi care vorbesc, se revoltă, preiau puterea gradelor noastre), se râde pe bază de fraze și conversații muzicale, se râde pe bază de monoloage casnic-rezidențiale pe teme bine-cunoscute (zgomotul făcut de vecini), se râde pe bază de revelații și gesturi fără sens (uneori, Valentine evocă personaje care nu au și nu vor avea nici o legătură cu nimic din ce vedem, alteori, Martin potrivește minute în șir pe peretele bej un tablou cu ramă bej și pânză integral bej), se râde pe similaritățile pe bază de gest și vestimentație (costume: Sara Kittelmann) între cei trei actori / muzicieni / performeri, se râde, se râde, se râde.
În măsura în care există, povestea spune câte ceva despre singurătate, despre tabieturi, despre avatarurile existenței la comun / bloc, despre problemele și nevoia de comunicare, despre absurdul existenței. Dar mai mult decât povestea, Aucune Idée trăiește și place prin starea de neașteptat bine pe care o induce spunând câte ceva despre fragmente și cioburi din intimitatea vieților noastre. O porție de suprarealism vorbindu-ne / cântându-ne cu hălci de realism.