Béla (Éva Imre) și Zoltán (Ervin Szűcs). Bărbatul fragil ca un fulg, mergând mereu împotriva valului (fie că personajul ei se află în Budapesta, New York sau în satele Ungariei, Slovaciei, României, Bulgariei de azi, Éva Imre se izbește de oameni mereu în mișcare, dând senzația iminentă de prăbușire, de descompunere, de dezagregare). Bărbatul puternic, mergând mereu cu încredere înainte, izbind cu pieptul valul mereu potrivnic, fiind întotdeauna alături de prietenul său (ochii lui Ervin Szűcs mereu arzând de curiozitate, brațele sale ridicând-o de zeci de ori în aer pe Éva pentru a o proteja, pentru a o duce mai departe, pentru a o face să zboare).
Epocile primei jumătăți de secol 20. La Belle Époque, Primul Război Mondial, dezintegrarea Ungariei, Horthy, nazismul, Al Doilea Război Mondial. Marile speranțe, groaznicele tragedii, hidoasele ideologii, fuga, ascunzișurile, emigrarea. În 3 ore și 10 de minute (pauză inclusă), Ifjú barbárok / Tinerii barbari, al doilea spectacol realizat de Attila Vidnyánszky Jr. (29 de ani) cu parte din trupa Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, după senzaționalul Rómeó és Júlia / Romeo și Julieta, privește spre jumătate de secol prin ochii, inimile, urechile, trupurile și visele a doi prieteni excepționali (atât în prietenie, cât și în realizări).
Construit pe textul scris de Miklós Vecsei H. (actor, nimeni altul decât interpretul lui Hamlet din montarea din 2021 a lui Tompa Gábor) și pe improvizațiile echipei de creație, Ifjú barbárok / Tinerii barbari confirmă prima impresie: legătura dintre ireal de tânărul și talentatul Vidnyánszky Jr. și cea mai bună trupă de teatru din România e una dintre must see-urile absolute ale spațiului cultural central european. Apartenența geografică amplă a celor două spectacole montate de Vidnyánszky Jr. la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj se cuvine subliniată cu linie îngroșată pentru că, în ambele, spațiile delimitate de improvizațiile plin de farmec, imaginație și ireverență ale actorilor depășesc cu mult granițele Clujului, Transilvaniei, limbii maghiare. Se vorbește în multiple limbi și se face teatru pentru oamenii care nu gândesc în funcție de pașaport.
Și această abordare pare născută, printre altele, de spiritul unor oameni precum Béla Bartók și Zoltán Kodály, al căror demers inițial, de a redescoperi adevărata muzică maghiară (pe care o considerau, pe bună dreptate, la începutul secolului trecut, ca fiind în pericol major de uitare), s-a soldat cu cel puțin două rezultate majore: pe de o parte, zisa muzică tradițională din spațiul limbii maghiare a fost înregistrată, arhivată, prelucrată, oferită lumii întregi, iar pe de alta, alături de folclorul națiunii căreia îi aparțineau, cei doi au descoperit, promovat, oferit lumii, folclorul românesc, bulgar, slovac, etc. Pornind pe drumul spre sine, cei doi s-au întâlnit pe ei înșiși și pe cei de lângă de ei, fără de care propria lor istorie și propriul lor prezent nu avea sens. Munca lor de pionierat în etnomuzicologie nu s-a limitat la spațiul Europei Centrale, ci a traversat continentele.
Trebuie să fiți în Studioul de nici 100 de locuri al Teatrului de pe malul Someșului Mic ca să vă convingeți de măiestria actorilor, a restului echipei artistice și a celei tehnice care reușesc, pe baza unui decor minimalist (Csaba Csíki a construit un fel de spațiu de trecere dintr-o casă veche, boierească, un hol alb, semicircular, de lemn, între două uși ce se deschid adesea, îngăduind privirii să pătrundă în două camere nemobilate care, alături de hol, formează un cerc pe care actorii îl vor parcurge, în alergare / zbor, de zeci de ori), să ne poarte imaginația prin atâtea geografii, prin atâtea istorii. În buza holului, pe o balustradă cât o bârnă de gimnastică, Béla va cocheta, uneori, cu moartea ori cu o mare iubire (Zsuzsa Tőtszegi), după cum actorii se vor așeza, la răstimpuri, să cânte împreună (alături de muzicanții așezați între scenă și public) parte din cântecele culese de Bartók și Kodály.
De-a stânga și de-a dreapta decorului, circulă vocea / naratorul, Balázs Bodolai, cel care rostește parte dintre replicile lui Béla (Éva Imre se exprimă exclusiv gestual și pe bază de privire în prima jumătate a spectacolului), cel care spune povestea. Prin holul central, se vor perinda Franz Liszt (Loránd Farkas), Ady Endre, Eminem, Academicianul / Judecătorul / Radioul / Poșta Maghiară (deținător en-titre al premiului UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal, pentru Lopahin în Cseresznyéskert / Livada de vișini a lui Yuri Kordonsky, Lóránd Váta e în acel moment al carierei în care dă senzația că poate juca pe oricine în orice, cu egală bucurie, cu egal farmec, cu o prezență care saltă major nivelul oricărui spectacol), țărănci șăgalnic-sfioase (Zsolt Gedő face o priză teribilă cu tipul de teatru practicat de Vidnyánszky Jr.), soții timid-tumultoase (Csilla Albert) și câte altele, și câți alții, interpretați, de actorii numiți mai sus cu o precizie, cu o viteză, cu o putere de dedublare năucitoare.
Prin joc, e necesar să se înțeleagă replică, gest, privire, dar și mișcare, dans, dialog pe bază de pași, comuniune pe bază de hore (chapeau la pătrat coregrafului István Berecz). Tinerii dansatori profesioniști, Katalin-Bíborka András, Ágnes Lakatos, Nimród-Károly Kacsó și Hunor Vincze-Pistuka, interpretează, la rându-le, mici roluri (ah, întâlnirea dintre Ágnes Lakatos și Ervin Szűcs, când Zoltán dă și haina de pe el să învețe un anume dans vechi, dintr-un anume sat pierdut prin lumea secuiască!).
Muzica (Dávid Mester) vine din boxe și, mai ales, de la muzicanții live: Csongor Attila Tókos - vioară, Albert Vajas - vioară, Gyula Bálint Szép - vioară & violă, Kristóf Szakács - contrabas, Zsombor Bálint - țambal, adică ansamblul clujean Tokos). Vă propun acest exercițiu de imaginație: Éva Imre singură pe scenă, într-un con de lumină (Béla e permanent urmărit de un reflector), așezând un pas, Zsombor Bálint lovind o coardă de țambal, apoi punând alt pas Éva, Zsombor atingând altă coardă și așa mai departe, din ce în ce mai repede, din ce în ce mai puternic, din ce în ce mai departe. De altfel, exprimarea pe bază de gest și cea pe bază de dans a Évei Imre (premiu de interpretare primit la finalul reprezentației din cadrul Interferențe 2022 din partea managerul Teatrului Cetate din Gyula, co-producător al Ifjú barbárok / Tinerii barbari) merită un text separat, povestea întregului spectacol poate fi citită doar urmărind torsul, brațele și picioarele actriței, felul în care trupul ei relaționează cu ceilalți și cu ea însăși prin medierea muzicii, a acordurilor tradiționale, interpretate de cei 5 Tokos, a celor simfonice ori a celor ultra-moderne, redate din înregistrări, a fragmentelor de șlagăre interpretate live, a cappella, de Lóránd Váta. Éva e Béla și Béla e muzica.
Înapoi la cei doi prieteni. De la care a pornit totul. De la intuiția lor care a născut o nouă ocupație și a aruncat lumină peste o lume care risca să se piardă pentru totdeauna. De la încrederea lor în muzică și în oameni. De la prietenia care i-a făcut să treacă peste atâtea obstacole. La final, întrebarea: "Oare a contat pentru cineva, cu adevărat, ceva din tot ce am făcut?". Întrebarea e de la ei pentru ei, dar, de fapt, e pentru noi. Oare contează binele făcut de alții? Oare mai suntem capabili să-l discernem, să-l înțelegem, să-l primim, să-l dăm mai departe, să-l facem la rândul nostru? Sau lăsăm totul pe umerii câtorva excepționali care duc cu ei în mormânt responsabilitatea că n-au făcut suficient (de bun, de mult) pentru noi, ceilalți?
Cândva, doi oameni au plecat prin sate fără nume și i-au rugat pe țărani să cânte și să danseze. Cândva, doi oameni au avut încredere că vor descoperi ceva important vorbind cu oameni cu care nu vorbea nimeni, niciodată. Cândva, doi oameni au avut încredere. UNDE PIZDA MĂ-SII AM PIERDUT ÎNCREDEREA ASTA?