Mult timp m-am gândit la acest spectacol, dovadă această cronică întârziată, pentru că a oferit, dincolo de povestea celor doi compozitori prieteni, o manieră de a face teatru, o punere în scenă extrem de interesantă, de amețitoare, la propriu și la figurat, care te prinde ca într-un vârtej, iar la final rămâi mut, blocat și, clar, amețit. Tare mi-ar fi plăcut să știu limba maghiară și să nu fiu nevoită să citesc supratitrările (cu toate că, recunosc, au fost momente în care pur și simplu nu mai aveam nevoie să știu ce se spune, simțeam, înțelegeam și trăiam spectacolul dincolo de cuvinte).
Spectacolul începe cu efortul celor doi protagoniști: Bartók Béla (Éva Imre) și Kodály Zoltán (Ervin Szűcs), de a se baricada și tot astfel se vor regăsi într-un final, ca și când acest gest de baricadă, de auto-protecție, de evadare, cuprinde în adâncurile sale o întreagă viață. De fapt, cam așa a fost viața lor, o continuă baricadare față de un regim dictatorial, totalitar, față de niște idei preconcepute cum că valoarea, de orice natură ar fi ea, nu poate fi găsită la nivelul ruralului.
Avem în fața noastră două personaje atât de diferite din punct de vedere fizic, un fel de Pat și Patachon, dar care sunt atât de uniți în țelul lor muzical, ce vor străbate timpurile și spațiile concentrate într-un cadru scenic minimalist: o scenă pe scenă, prevăzută cu două uși și două ferestre pe tavan, care devine încăperi multiple din succesiunea fulgerătoare și circulară a evenimentelor și a vremurilor, o scenă a lumii. Și în fața ei, ca și într-o fosă, stau instrumentiști; pe durata spectacolului, vor fi când pe scenă, când în fața ei, captivi în tumultul narativ. Bartók Béla sau Barbarul B. întruchipează fragilitatea fizică a unui om, care parcă are nevoie de protecție, dar care știe exact ce vrea, din punct de vedere mental și muzical, știe ce să caute și unde să caute, merge până la capăt, indiferent de consecințele gesturilor sale. Kodály Zoltán sau Barbarul Z. este personajul protector, înalt, puternic, ce îi stă alături Barbarului B. în toate căutările sale.
Subiectul este inspirat din viața celor doi muzicieni și a prieteniei care i-a legat o bună bucată de vreme. Timpurile le sunt potrivnice, regimurile dictatoriale așijderea, dar asta nu i-a împiedicat în demersul lor de cercetare. Muzica populară din mai multe zone ale lumii (care vor fi exemplificate pe scenă), cu predilecție cele maghiare, țigănești și românești, se află în centrul cercetării febrile care îi unește pe cei doi, care stârnește indignarea "elitiștilor". Ca să ajungă la miezul acestei muzici, ei coboară la nivelul acelor oameni care o cântă, se scufundă (o imagine ironică, sugestivă, cu cei doi, cu labe și mască de scafandru, încercând să înregistreze cântecele oamenilor simpli) în apele tulburi ale vieții rurale. Muzica trebuie să fie maghiară, trebuie să fie a ungurilor, li se spune, iar ei nu pot înțelege și accepta asta. Muzica este universală, este a tuturor!
Pașii aceia de ceardaș, un joc atât de frumos al maghiarilor, cu trăsături oarecum masculine, cu bătaie de călcâie, urmată de o piruetă, vor deveni obsedanți și repetitivi în mișcările celor doi, dar și a celor care vor popula acea scenă. Mișcări spasmodice, în cazul lui Béla, care îl transformă într-o păpușă, o marionetă, care vrea să scape din firele invizibile ale celui care le mânuiește. Foarte interesant construit acest personaj, Bartók Béla (excelent interpretat de actrița Éva Imre), cu o figură indefinibilă, ce aduce mult cu cea a compozitorului, de tânăr și bătrân în același timp, cu alura aceea de personaj care îți dă sentimentul că fiecare mișcare îi poate aduce frângerea, care nu vorbește, mai ales la început (va vorbi când va simți că este liber să o facă), decât prin gesturi și prin mimica feței. În unele momente gesturile îi sunt dublate de o altă actriță, poziționată în spatele lui, ca și când gândul și gestul sunt fiecare altceva, sau poate gestul alege ceva din învălmășeala de gînduri. În haina aceea de costum, mult prea largă, adăpostind un trup firav, Bartók Béla devine un personaj-prizonier, pentru care evadarea este iluzorie, chiar dacă există un moment când se desparte de ea.
E o frenezie în acest spectacol, o alergare continuă, ca în gag-urile americane, unde personajele se învârt ca nebunii, unii după alții, pierzând motivul acestei învârteli. E un absurd prin care trec personajele, chiar și unele personaje au ceva absurd; dar câte nu sunt absurde în viața noastră de zi cu zi! Și într-o perioadă a războiului, nebunia este atât de aproape, iar absurdul capătă valori de nedescris.
Avem și un narator (Balázs Bodolai), care este și vocea lui Bartók Béla din perioada de muțenie de la începutul spectacolului, ce ne conduce, ne introduce în poveste, dar nu se limitează doar la a fi narator, ci intervine în situațiile din poveste, dirijează, se inserează printre spectatori, ca și când ar spune: vedeți, vedeți ce nebunie e acolo?!
Regizorul Attila Vidnyánszky Jr. exploatează actorul la maxim. Îl atrage în nebunia sa creativă, îl învăluie, ca mai apoi să îl expulzeze pe scenă, amprentat pe de-o parte de ideile sale, dar expunându-l și la propria creativitate, la improvizație. Și asta cred că a contat în întregul proces de creație, iar rezultatul a fost un spectacol plin de o anume libertate artistică, organică, viscerală. S-a cântat, s-a dansat, s-a alergat, a fost și cu umor, dar nu de hăhăială, ci un umor care te face să râzi cumva, dar e un râs al naibii de serios. Mă înclin, sincer, în fața actorilor, dansatorilor, instrumentiștilor și spun: felicitări!
Ifjú barbárok / Tinerii barbari este un spectacol de văzut și de revăzut, pe care nu pot să îl definesc a fi cumva anume. Chiar regizorul mărturisește: Am decis să intitulăm acest spectacol Ifjú barbárok / Tinerii barbari. Nu avem intenția de a relata viețile lui Bartók și Kodály, ar fi imposibil, și nu avem nicidecum intenția de a spune o poveste sau de a scrie un musical. De fapt, demersul nostru este lipsit de scop, nu duce nicăieri, nu am găsit niciun mesaj de transmis sau lucruri de zis. Am căutat ecouri care să rezoneze astăzi în aceeași măsură în care o făceau acum o sută de ani.
Am spus că nu pot să definesc acest spectacol, cu toate astea, m-a trimis la cele o mie de definiții ale teatrului, ale lui Olivier Py, și am găsit una, numărul 243, care poate să sintetizeze (nu știu dacă este cuvântul potrivit) acel ceva, care îl conține: Aceasta este o piesă în care este o piesă în care este o piesă în care este o piesă... Și tot așa, până unde? Până la starea naturală, până la suferința divină, până la nimicul care vrea... Poetica barocă funcționează astfel: un centru într-un centru într-un centru al centrului și, dincolo de acest centru, încă un centru, și omul se pierde în acest labirint al centrilor intercalați... Teatrul nu se află în punctul de realizare a acestei puneri în abis, el este în centrul abisului. Dincolo de care este teatrul, un teatru în care teatrul face teatru și, dincolo de acest teatru, un teatru mai mare și, dincolo, încă... Iar amețeala concentrică curge din lume în lume, beția trezește în om dorințe neîmplinite...
(Foto: Lucian Muntean)
Producător: Teatrul Maghiar de Stat Cluj
Ifjú barbárok / Tinerii barbari
Regia: Attila Vidnyánszky Jr.
Distribuția: Zsuzsa Tőtszegi, Éva Imre, Ervin Szűcs, Balázs Bodolai, Lóránd Váta, Csilla Albert, Zsuzsa Tőtszegi, Zsolt Gedő, Loránd Farkas
Tinerii dansatori: Katalin-Bíborka András, Ágnes Lakatos, Nimród-Károly Kacsó, Hunor Vincze-Pistuka
Ansamblul Tokos: Csongor Attila Tókos, Albert Vajas, Gyula Bálint Szép, Kristóf Szakács, Zsombor Bálint
Decorul: Csaba Csíki / Costumele: Zsuzsanna Cs. Kiss / Coregrafia: István Berecz / Muzica originală: Dávid Mester / Asistent regie: Emőke Veres.