Publicul a avut ocazia să asculte un concert în care artiștii de pe scena Ateneului Român au vibrat sufletește cu o intensitate inexprimabilă în cuvinte.
Seara muzicală a debutat cu dificilul și spectaculosul Concert pentru vioară nr. 1 în la minor, op. 77 de Dmitri Șostakovici, în interpretarea lui Remus Azoiței [2], acompaniat de orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Roberto Abbado.
Concertul pentru vioară nr. 1 în la minor, op. 77 a fost compus între anii 1947 și 1948. Premiera a avut loc de abia la 29 octombrie 1955, la Leningrad (Sankt Petersburg), avându-l ca solist pe violonistul David Oistrah, cel care a colaborat cu Șostakovici la realizarea unor revizuiri ale concertului. Oistrah a apreciat de altfel, la superlativ această lucrare datorită profunzimii conținutului ei artistic.
La București, în sala Ateneului, acest concert, cântat de violonistul Remus Azoiței, a răsunat grandios, într-adevăr precum un rol shakespearian concis [3], aducând în fața publicului o muzică complexă și abstractă, cântată cu o voință interpretativă fabuloasă, cu virtuozitate și măiestrie instrumentală admirabile. Îl mai ascultasem pe acest solist - care afirma într-un interviu că la Filarmonica George Enescu se simte precum în a doua lui casă - cu acest concert, în octombrie 2008, acompaniat de aceeași orchestră, dirijată pe atunci de Lawrence Foster. Și acum, am perceput faptul că Remus Azoiței este fascinat de această lucrare, o muzică cvasi-simfonică ce îi este foarte apropiată sufletește.
Ascultam prima parte, Nocturnă (Moderato), în care muzica te conduce, prin străvezimea sa, la o suprimare a sentimentelor. Întunecată și elegiacă, ea părea că elaborează o formă fantastică. După o scurtă introducere orchestrală, expusă în pianissimo, în care se auzea o idee muzicală sublim închegată, vioara solistă menținând și avansând în atmosfera meditativă indusă, intona motive ritmice și melodice, progresând lent către zone dinamice mai intense. Ambele teme ale formei de sonate erau încărcate de tristețe. Un sunet extrem de calitativ al lui Remus Azoiței se mula perfect frazei muzicale. Frapantă a fost însă măiestria dirijorului Roberto Abbado care, în doar două repetiții, a reușit să obțină o timbralitate rafinată și perfect adecvată. De pildă, în concisul moment pregătitor al intrării viorii soliste, emisia ansamblului a rimat minunat cu dolce-le instrumentului solist, fără a exista senzația întreruperii fluxul muzical sub aspect timbral, precum acea stare în care, stând într-o încăpere întunecată, brusc cineva aprinde lumina. Greu de egalat auritul sunet al lui Remus Azoiței și totuși discursul corzilor grave fuziona cu vioara solistă. Imaginile muzicale păreau pictate, iar combinațiile coloristice rezultate din diferitele amalgamări, precum vioară-solo-contrafagot, vioară în flageolete-harpă ori sunetele celestei, urmașa dulcitone-ului [4], confirmau într-un chip sublim sugestia unei muzici intimiste.
În partea a doua a concertului, Scherzo, Allegro, ascultam motivele muzicale derivate din folclorul evreilor ruși și ucraineni. Ele erau împănat melodic și armonic pe fondul unor formule ritmice pregnante, totul într-o agitație teribilă. Vioara solistă parcă se lua la întrecere cu fagotul. O parte de mare virtuozitate, cântată sclipitor de Remus Azoiței. Întreg aparatul orchestral, împreună cu solistul creau tensiuni demonice. Acestea derivau din metrica neuniformă și pulsul ritmic constant. Acaparant limbajul muzical rafinat și complex folosit aici. Apoi, în secțiunea Poco più moso, pe o ritmică dansantă de sorginte populară, se ivea expresia grotescului. Facil de recunoscut în această parte motivul D-(E)S-C-H, iscălitura muzicală a compozitorului (re, mi bemol, si natural). Impresionant sunau pasajele viorii soliste, cu duble coarde, cu acele glissando-uri ascendente catapultate ori cele cu acorduri frânte, disonante obsedante ritmic. Aveam senzația că asistam la un salt mortal violonistic, fără plasă de siguranță - Remus Azoiței demonstra, încă o dată, o virtuozitate fascinantă, paralizantă!
Următoarea parte, Passacaglia (Andante), aducea accente funerare în primele măsuri, marcate de sunetul loviturilor de timpan și de coralul cornilor la care se alăturau corzile grave. Se percepea o armonie delicat disonantă, care pregătea intrarea solistului. Câtă căldură și tandrețe! O muzică construită pe o temă amplă, expusă de violoncele și contrabași. Vioara solistă a devenit apoi stăpâna orchestrei, ale cărei sonorități se estompau treptat, pentru a o lăsa singură în extinsa Cadență (piano ma maestoso). Interpretată cu mare profunzime ideatică, această amplă secțiune ce conține elemente de virtuozitate, și contraste dinamice - executate milimetric de Remus Azoiței - a condus, fără pauză (attacca), către finalul concertului [5].
Ultima parte, Burlesque (Allegro con brio), este marcată de folclor rusesc, cu accente percutante, frenezia creată de diferite ritmuri (dansul țiganilor) pare o prelungire a scherzo-ului. Burlesca era 'infuzată' cu elemente armonice și contrapunctice deosebite, care se terminau într-o lumină uimitoare, orbitoare, epuizantă, cu o bucurie dionisiacă, trăită de către întreaga orchestră și solist. De la umor la sarcasm, Remus Azoiței utiliza o mare paletă de elemente violonistice, cu o mare dezinvoltură, iar bucuria sa de a cânta acest final era una de mare tonicitate.
Publicul a explodat în urale și aplauze puternice.
A fost o veritabilă desfătare muzicală acest concert. Remarcabilă prestația concertmaistrului George Tudorache [6], care a colaborat cu solistul dirijorul și compartimentele orchestrei, într-o manieră profesionistă.
După aplauze puternice și rechemări repetate la rampă, la cererea publicului, violonistul Remus Azoiței a oferit publicului de la sala Ateneului două bis-uri: Gavotte en Rondeau din Partita nr. 3 în mi major, BWV. 1006 și Tempo di Borea din Partita nr. 1 în si minor, B.WV. 1002, ambele lucrări pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach, stârnind ropote de aplauze.
În a doua parte a serii muzicale, am ascultat o cu totul altfel de muzică, însă una în care coloritul orchestral era de asemenea foarte prezent, sugestiv, care punea stăpânire pe auditoriu de la primele sunete și până la final. Suita Tablouri dintr-o expoziție de Modest Musorgski / Maurice Ravel este o capodoperă inclusă în repertoriul tuturor marilor orchestre din lume.
Modest Musorgski / Maurice Ravel
Varianta orchestrală a lui Ravel diferă în unele privințe de cea pentru pian, scrisă de Modest Musorgski. De pildă, Ravel a omis secțiunea Promenada, între tablourile Doi evrei și Piața din Limoges și a aplicat licențe artistice la unele detalii ale dinamicii și notației. Orchestrația lui Maurice Ravel, produsă în anul 1922, dovedește calitățile de colorist ale lui Ravel, Suita excelează prin timbrurile sale realizate de instrumente - un solo de trompetă pentru deschiderea Promenadei, utilizarea flautului piccolo - în tabloul Dansul puilor ce ies din găoace, imitarea glasurilor sâcâitoare ale unor femei (care cresc în intensitate până când se transformă în țipete) - în tabloul Piața din Limoges, huruielile unui car cu boi (care inițial e în depărtare, se apropie din ce în ce mai mult de ascultător, pentru ca apoi să se depărteze din nou) - în tabloul Bâdlo, grandoarea și ecoul catacombelor (acorduri puternice alternează cu unele fine) - în tabloul Catacombele, pasaje orchestrale ce sugerează un imn de botez din liturghia ortodoxă, sunetele de clopot - în tabloul Marea poartă a Kievului.
Interpretarea acestei lucrări a fost una intens plasticizantă. Dirijorul Roberto Abbado a solicitat intensități impunătoare în anumite secțiuni ale suitei. Iar instrumentele de suflat de alamă, în special trompeta (cu un rol de prim plan în multe tablouri), au obținut un ton rotund, cald, foarte reliefat, dar fără vreo stridență în emisie.
Admiram felul în care dirijorul Roberto Abbado a transmis artiștilor de pe scena Ateneului, cu gestica lui sobră - permițând diferențierea semnificațiilor muzicii cântate - o multitudine de stări sufletești. Astfel, proporțiile dintre constituenții timbrali reușeau să portretizeze de exemplu, fie setea de putere a personajului evreul bogat, Samuel Goldenberg, fie locvacitatea exagerată ce exprima spaima evreului sărac, Schmuÿle, sau alteori, angoasele lumii de dincolo, care erau prezente în penultimul tablou Coliba Babei Yaga (unde este descris adăpostul vrăjitoarei ghinionului și îngrozitoarea ei călătorie prin cer în timpul nopții de smoală).
Dincolo de impresiile generate de tablourile lui Hartmann, Musorgski ne-a transmis peste veac gândirea și viziunea sa interioară, iar Maurice Ravel a depășit genial originalul monocrom pianistic.
Îi iubim și îi așteptăm ca să îi ascultăm din nou pe acești muzicieni fantastici, Roberto Abbado și Remus Azoiței!
NOTE
[1] Dirijorul Roberto Abbado s-a născut la Milano, la 30 decembrie 1984. Provine din mai multe generații de muzicieni italieni (tatăl, Marcello Abbado - pianist, Michelangelo Abbado, bunicul - violonist, Claudio Abbado, unchiul - dirijor). În adolescență a studiat la Conservatorul Gioachino Rossini din Pesaro. pianul cu Paolo Bordoni și compoziție cu Bruno Bettinelli, la Conservatorul din Milano. Apoi, a studiat dirijat - orchestră, sub conducerea lui Franco Ferrara la Teatro La Fenice din Veneția și la Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma. De asemenea, a participat la ultimul curs de vară al lui Hans Swarowsky, la Viena. în anul 1975. Prima sa apariție ca dirijor de operă a fost la Macerata, Italia, pe când era în vârstă de doar 23 de ani. În 1980, a dirijat Aida de Giuseppe Verdi la Teatro Massimo din Palermo, iar ca urmare, intendantul Wiener Staatsoper- Seefelner, l-a angajat imediat. Roberto Abbado a câștigat premii precum: Premiul II la Concursul Malko, pentru tineri dirijori, de la Copenhaga, Danemarca, în 2009, a fost numit Dirijorul Anului - Premiul Franco Abbiati al Associazione Nazionale dei Critici Musicali, Premiul italian de top pentru Muzică clasică, iar în 2012 a câștigat Premiul Franco Abbiati - cel mai bun spectacol și producție pentru Rossini Opera Festival - Mosè în Egitto. În 1999, a debutat cu Orchestra de Cameră Saint Paul. În 2014, și-a făcut debutul la Festivalul de la Salzburg cu La favorite de Donizetti. Din 2015, Roberto Abbado a condus orchestrele din: San Francisco, Dallas, Atlanta și Minnesota, New World Symphony, MDR-Sinfonieorchester of Leipzig, Saint Paul Chamber Orchestra, Malaysian Philharmonic și Orchestra Sinfónica de Madrid, Concertgebouworkest din Amsterdam, Wiener Symphoniker, Orchestra Națională a Franței, Orchestra din Paris, Staatskapelle Dresden, Gewandhausorchester, Israel Philharmonic Orchestra, Orchestra Sinfonica Nazionale della Rai, Filarmonica della Scala, Orchestra Teatro Comunale di Bologna, Orchestra din Philadelphia, Orchestra Simfonică din Chicago, Orchestra Simfonică din Cleveland, Orchestra Filarmonică din New York, Orchestra Simfonică Națională din Washington DC, Orchestra Filarmonică din Los Angeles, Orchestra Simfonică din Houston, St. Louis Symphony Orchestra, Seattle Symphony Orchestra, Cincinnati Symphony Orchestra, Baltimore Symphony Orchestra, Pittsburgh Symphony Orchestra, Detroit Symphony Orchestra, Montreal Symphony Orchestra, Toronto Symphony Orchestra, Malaysian Philharmonic și Opera din Hong Kong. Interpret pasionat al muzicii contemporane, repertoriul lui Abbado include compozitori precum Luciano Berio, Bruno Maderna, Goffredo Petrassi, Sylvano Bussotti, Niccolò Castiglioni, Azio Corghi, Ivan Fedele, Luca Francesconi, Giorgio Battistelli, Michele dall'Ongaro, Giacomo Manzoni, Salvatore Sciarrino, Fabio Vacchi, Pascal Dusapin, Henri Dutilleux, Olivier Messiaen, Alfred Schnittke, Hans Werner Henze, Helmut Lachenmann, John Adams, Ned Rorem, Christopher Rouse, Steven Stucky, Charles Wuorinen și Silvia Colasanti. În prezent, Roberto Abbado este partener artistic al Orchestrei de Cameră Saint Paul. În 2015 a fost numit director muzical al Palau de les Arts Reina Sofia din Valencia, Spania. Din 2018 este Director muzical al Festivalului Verdi din Parma. Anterior a deținut funcția de dirijor șef al Münchner Rundfunkorchester.
[2] Violonistul Remus Azoiței a fost numit de revista britanică The Strad, drept "un virtuoz incurabil, cu suflet și tehnică fabuloase", iar cu ocazia debutului său la celebra Wigmore Hall din Londra, ziarul Sunday Expres scria: "a cântat un concert de neuitat (...) și a ridicat publicul în picioare. Iată un muzician excepțional".
[3] David Oistrah.
[4] Dulcitone este un instrument cu tastatură, în care sunetul este produs de o serie de diapazon, care vibrează atunci când sunt lovite de ciocane acoperite cu pâslă activate de tastatură. Instrumentul a fost proiectat de Thomas Macell din Glasgow, în anii 1860.
[5] În Passacaglia sunt juxtapuse tema lui Stalin din Simfonia nr.7 în la major (op. 92), cu cea a Simfoniei nr. 5 în do minor (op. 67) de Ludwig van Beethoven (supranumită a Destinului).
[6] George Tudorache, actualmente concertmaistru al Orchestrei Filarmonicii Regale din Liège (Belgia) și Guest Leader al Orchestrei Simfonice din Londra, a început să studieze vioara la vârsta de 5 ani cu Ștefan Gheorghiu și Magdalena Ursu, la Colegiul Național de Arte Dinu Lipatti din București, în România natală. În 2007, și-a continuat studiile la Conservatoire National Supérieur de Musique et de Danse din Paris. Sub tutela lui Jean Jacques Kantorow și Svetlin Roussev, a absolvit cu Premiul I la vioară și Premiul I la Muzică de cameră la clasa Itamar Golan. George Tudirache a câștigat numeroase competiții internaționale, printre care: Rodolfo Lipizer, Colmar, Flame și București și a participat la Concursul Regina Elisabeta (2015), a cărui performanță în semifinale a fost foarte apreciată de criticii internaționali, precum și de public. George este invitat în mod regulat să cânte ca solist și concertmaestru, în special cu orchestre precum London Symphony Orchestra, London Philharmonic, BBC Philharmonic, BBC Symphony, City of Birmingham Symphony Orchestra, Orchestre Philharmonique de Radio France, Orchestre National. de Lyon, Deutsches Sinfonie-Orchester Berlin, WDR Sinfonieorchester Köln, Orchestra Capitole de Toulouse, Orchestra National Bordeaux, Opera de Valencia. A cântat sub bagheta unor dirijori prestigioși precum: Sir Simon Rattle, Zubin Mehta, Valery Gergiev, Bernard Haitink, Antonio Pappano, Riccardo Chailly, Kirill Petrenko, Gianandrea Noseda și Myung-Whun Chung. George Tudorache a debutat ca dirijor cu Orchestra Simfonică din București, experiență pe care a continuat-o cu Orchestra Filarmonică Regală din Liège și Orchestra Simfonică din Karlovy Vary, Cehia. George Tudorache este profesor principal de vioară la Institutul de Muzică și Pedagogie din Namur (Belgia) și este invitat în mod regulat să susțină cursuri de master în Europa și Asia. De asemenea, este membru recurent al mai multor jurii internaționale.
* https://agenda.liternet.ro/articol/7853/Marcel-Frandes/Verva-sarcastica-a-Concertului-pentru-vioara-de-Dmitri-Sostakovici.html