"One of the greatest technical metaphysical poems of sound that we may have ever experienced."
În debutul serii, liniștea pajiștilor de seară din Orient a fost evocată de cântecul fluierului. Am ascultat Cantabile și Presto pentru flaut și orchestră de G. Enescu / Valentin Doni urmate de aerul modernist, amplificat elegant de un labirint de întrebări fervente în Concertul pentru flaut și orchestră de Jacques Ibert, interpretate minuțios de distinsul solist Ion Bogdan Ștefănescu.
În Foaierul Ateneului a sosit apoi timpul pentru o intersecție de mișcări browniene, oamenii sosind și venind dinspre și către toate destinațiile aflate la diferite orizonturi culturale. La cât durează pauzele la Ateneu, ai timp să contempli toată istoria omenirii doar ieșind pentru a te bucura de aerul splendid de seară de octombrie în București.
În Sala Mare a Ateneului, cea mai faimoasă piesă din lume - Acordajul instrumentelor - cheamă discret publicul înăuntru.
Am bunul obicei de a nu studia nimic despre un concert înainte de a-l asculta. Aștept începutul muzicii, întrebările vieții personale se amestecă în gânduri, în telefoane, în frescă și metal, privesc fără vreo reacție deosebită spre acoperișul Ateneului, care pentru mulți dintre noi e la fel ca întotdeauna.
Începutul poemului simfonic a devenit aproape o glumă cinematografică, îmi șterg zâmbetul și încerc să înțeleg de ce. De la primele acorduri ale fanfarei, lăsăm gluma în urmă fiindcă piesa începe să devină StarGate.
Așa grăit-a Zarathustra, R. Strauss, Orchestra Filarmonicii "George Enescu", Gabriel Bebeșelea
Percuția timpanilor de la început simbolizează câteva scări masive de granit urcate de omenire, într-un tempo lejer și etern îndrăgostit de pașii din operă. Urmează priviri orbite de soare îndreptate către orizonturi îndepărtate, pentru cea mai frumoasă epopee scrisă vreodată: istoria omenirii. Mișcări elaborate între forțele care au format Universul sunt evocate de poem prin conducerea tehnică trasată prin tușe de o eleganță definitivă redată de energia dirijorului și transmisă mereu deosebit de reținut și precis într-un dialog perfect egal cu orchestra pe care l-au păstrat pe toată durata concertului.
Tempoul just, hotărât indefinitiv și perpetuu să ducă povestea către misterul primelor începuturi, ne convinge să urmărim spectacolul propriei noastre istorii pentru prima dată cu ochii larg deschiși. Fresca Ateneului începe să fie prezentă justificat în peisaj.
De fapt, încă de la primele minute privirile mele s-au simțit obligate de magnitudinea muzicii să fie adresate doar forurilor interioare. Prezentul vizual al sălii devenise cumva insuportabil în contrast cu lumea pe care a deschis-o piesa, pornită dintr-un zâmbet zărit involuntar.
Foarte curând am început să realizez că în fața noastră tocmai aveam Filarmonica "George Enescu", al cărei stil ne transmite că a început să respire aerul sideral oferit de vizitele ambasadorilor universali Royal Concertgebouw.
Particule minimaliste de lumină în nuanțe sobre, dar multi-colore, formează rând pe rând sugestii ale planetelor. Accelerația - stupefiant de frumoasă a acestor momente - a lăsat magia să învăluie întreaga sală - fiorii unui aer proaspăt ne-au preluat în acest vârtej continuu - fără de început și fără de sfârșit - întins pe multe minute amețitoare - într-o circulație de curent liber - încărcat de mult oxigen - care își făcea loc printre noi.
Priveam în jur și înțelegeam din ce în ce mai bine că ascultam muzica făcută pentru construcția Ateneului. Și dacă am fi riscat să rămânem în visarea trecutului, plină de raze continue de bucurie, experiența de concert s-a modificat în timp, atmosfera fiind completată de intrigi acustice care au deschis o secțiune de drum nemarcat, o lume străpunsă de fâșii de lumini meteoritice, într-o zonă de teren natural plin de ruine acoperite de vegetație, metamorfozări iregulate de idei prezente în spațiu și timp, oferite pe fondul unei structuri sonore de inspirație barocă.
N-a durat mult și s-a reinstalat o atmosferă descrisă asemănător poate doar în partea finală din Intermezzo-ul din Cavaleria Rusticană de Pietro Mascagni, oferind în sală din nou acea luminozitate a blândeței solare inițiale ivite de după furtună. În maniera celor mai sensibile sunete din operele lui Puccini realizam că Orchestra Filarmonicii a început pur și simplu - iremediabil - să își iubească pentru totdeauna Ateneul.
Din cupola Ateneului au început să se desprindă timid frunzulițe aurii, din ce în ce mai multe, din toamna de afară. În timp ce orchestra își continua povestea, înțelegeam că acestea erau momentele în care audiența a rămas complet fără suflare, oferind publicului acele stări meta-fizice care vor rămâne fixate în memorie pentru mult timp de-acum în viitor. Să fi mers toată viața la Ateneu și dintr-o dată să realizezi cum trebuie să sune muzica simfonică aici, e ceva nesperat de frumos de trăit.
Pentru finalul piesei s-a instalat din nou liniștea și au început să fie ascultate, din timid spre aproape, cred, sunetele din îndepărtare ale unor meteoriți. Liniștea aceea a fost stupefacție pură. Aplauzele au început la fel de timid. Apoi au devenit cele mai sigure aplauze pe care le-am auzit vreodată. E amuzant să mărturisesc că mereu am fost interesată de studiul sonorității aplauzelor, doar din natura profesiei din marketing. Sigure, uimitor de calme, egale pentru multe minute în șir, dispuse să ceară toate bisurile care urmează în programul pe anul acesta.
Sunt norocoși toți cei care am interpretat finalul ambivalent într-un aer optimist, descoperind un mesaj de anticipație a sunetului produs de flamele artificiilor de Anul Nou.
Se spune că publicul Ateneului e cel mai snob din toată țara, dar probabil că-i un neadevăr. Îl știam doar 1500% din timp obosit de nemulțumire. În seara de vineri și-a aplaudat ca pentru prima dată orchestra printr-un "bravo" care nu avea nevoie să fie rostit și nu a putut fi rostit de uimire, probabil din prea multă eleganță, din dorința de a nu schimba în vreun fel amprenta sonoră a sălii.
La câteva ore de la concert mi s-a părut că publicul Ateneului a fost atât de mult timp în rolul unui sfinx care "pusese stăpânire" pe Ateneu, doar pentru a-l ocroti. Aseară a fost un public de Enescu în Sală care a putut remarca o continuitate a ștafetei înalte lăsate de Festivalul ce tocmai s-a încheiat.
Aplauzele cădeau negrăbite ca ploaia, sigure, lipsite de vreo urmă de falsă bravură. Mi-am spus apoi că Sfinxul a plecat, a lăsat loc luminii soarelui să învăluie Theba. Acasă, trebuie să recunosc, mi-am zis să mă documentez, totuși, măcar un pic înainte să îmi dau seama dacă se întâmplă să exagerez.
Am citit că poemul simfonic purta cu el o ghicitoare. Și eu tocmai văzusem Sfinxul bucureștean cum pleca mulțumit, fără să se arunce de pe o stâncă, ci gata să revină la Ateneu să acorde toată susținerea orchestrei sale. Am constat în gânduri că înregistrările perfecte de pe YouTube sau alte platforme nu mai sunt suficiente și a sosit vremea să ne întoarcem în Sală cu adevărat, pentru experiența tridimensională a sunetului capabilă să depășească, în continuare, cu mult în viitor, toate efectele cinematografice posibile.
La inspirația piesei a contribuit, citesc în continuare, tema recurenței prezentă în filosofia lui Zarathustra la care face Nietzsche referite în lucrarea omonimă.
Interpretarea viselor de la Ateneu mi-a amintit de Oedip și de greșeala perpetuă dintre generații. Regulile de parenting de astăzi vorbesc despre comunicarea deschisă prin care copiii ar trebui să vadă la părinți nu doar cum se ceartă, ci și cum se împacă. Prin extensie, realizez că există un spațiu de împăcare între mituri fundamentale, repere sonore, creații care încă au ceva puternic de spus, care primesc o punte de dialog față de noile apariții artistice.
Lucrarea aleasă de prim dirijorul Gabriel Bebeșelea pentru Orchestra Filarmonicii "George Enescu" a devenit cunoscută în toată lumea ca monumentală coloană sonoră de început a filmului 2001: A Space Odyssey de Stanley Kubrick; iar piesa interpretată vineri în București vine ca un posibil răspuns de continuitate artistică după Simfonia a 9-a de Beethoven din vara anului 2022 interpretată în aer liber și a piesei Atmospheres (hun. Atmoszférák) de G. Ligeti (tot parte din coloana sonoră 2001: A Space Oddysey), interpretată împreună cu suita Planets de G. Holst în programul ales pentru începutul anului 2023. Am putea deduce că următorul pas firesc făcut de artist este să dezvolte o potențială carieră de succes inclusiv în domeniul muzicii de film. Reușita primei orchestre bucureștene probabil că se datorează în bună măsură și prezenței directorului Marin Cazacu, cel despre care cunoaștem că a valorificat potențialul Orchestrei Române de Tineret pentru o destinație, numită pe placul tinerilor, somewhere far, far away in a distant galaxy.
Octombrie anunță perioada marilor Eclipse ale anului când e formidabil de plăcut să respiri aerul din București.
(14 octombrie 2023)