La a cincea montare pe scena Naționalului clujean (de data asta în sala Euphorion), Roberto Bacci a venit cu hibridul Oglinda neagră, dramatizare după două nuvele ale lui Luigi Pirandello - Roaba și Suflul morții (traducere Maria Rotar), parcă venită în prelungirea piesei scurte Omul cu floarea în gură. Aceeași apăsătoare atmosferă, același apăsător sondaj în psihismul omului introvertit, rătăcitor prin viață, aceeași analiză interioară severă sub cupola cunoașterii de noapte.
Purtătorul de cuvânt al acestei căderi în abisul cunoașterii de sine e minunatul Ionuț Caras, deghizat în prototip al insului problematic, mereu dur și necruțător cu sine, căutând luciditatea până la dedublarea de tip dostoievskian a personajului. Desigur, "oglinda neagră" în fața căreia este pus protagonistul invită la reflecție, la dorința de identificare cu propriul eu sau la recunoașterea "celuilalt" care viețuiește în fiecare din noi. De ce "oglindă neagră"? Simplu: pentru că dezvăluie fața ascunsă a personalității individului integrat într-o societate mercantilă care ignoră sensibilitățile individului. Parcă auzi în spatele monologului introspectiv (în care se insinuează obsesia epidemiei maladive și a suflului morții ca panegirice ale disperării) strigătul dezgustat al celui ce se ascunde sub masca unui personaj istoric pentru a refuza mascarada umană a prezentului din Henric al IV-lea pirandellian: "Credeți că trăiți? Nu faceți altceva decât să repetați viața morților!" Da, este o căutare dramatică, dinamic rostogolită în cuvinte, pe care Ionuț Caras o pune pe toate fețele într-un one-man show bine ritmat și cu inteligență gradat ca intensitate a rostirii. Este, până la urmă, un recital actoricesc de mare forță, o performanță în sine pentru actorul clujean. N-am fost sedus însă de frumusețea textului pirandellian, marginal, e drept, dar m-am lăsat sedus de dibăcia și claritatea discursului actoricesc, căci el, actorul, dă coerență divagațiilor textuale. Ca structură tematică ce dezvăluie existența alterului periculos, bizar, ce zace în noi, spectacolul se apropie de monologul Însemnările unui nebun al lui Gogol, tânjind spre valorizare superioară, pe măsură.
E de bun augur să aducem din nou pirandellismul la rampă (fără pirandellism de data asta!), ba chiar să cunoaștem texte obscure din scrierile marelui dramaturg italian din secolul XX. Propunerea lui Roberto Bacci e benefică oricum, chiar dacă mâna regizorului se simte prea puțin în acest one-man show. Dacă e un schimb cultural, e bine să nu fie unilateral. Așadar, când vom vedea pe Caragiale montat în Italia, de ce nu, la Teatro della Toscana unde regizorul este director? Cât despre "termometrul critic" invocat la începutul acestor rânduri, las pe spectatori să-și spună cuvântul. Cât de "cald" sau "rece" consideră acest recital al lui Ionuț Caras.