***
Un om de succes, un avocat, un profesor, un cap de familie, privește întâmplător pe geamul trenului cu care se întoarce dintr-o călătorie de afaceri spre o câmpie. Așa începe Roaba. Un bărbat despre a cărui biografie nu știm mai nimic, dar care tocmai și-a descoperit un dar cumplit, iese într-o câmpie. Așa se termină Suflul.
Poate că aceasta să fie legătura între cele două nuvele alese de Bacci. Ori poate că elementul de legătură e faptul că, în ambele povestiri, trec 15 zile între două momente importante. Ori poate că acestea sunt doar coincidențe și că ce contează cu adevărat e faptul că ambele texte, scrise la persoana I-a singular, masculin, vorbesc despre relația dintre un om și corpul / carcasa / identitatea sa socială.
În Roaba, eroul la costum scump și sobru al lui Caras își visează evadarea din corpul / biografia pe care și le-a înțesat cu mult prea multe obligații, exigențe, preconcepții nobile. În Suflul, bărbatul îmbrăcat lejer, multicolor, oarecum provocator al lui Caras își oferă evadarea din corp ca soluție de dispariție dintr-un corp / biografie pe care și le-a supra-încărcat cu un bine (de fapt, rău)-meritat oprobiu public.
Prima povestire, cu o aparență de criza existențială tratată în cheie ludică, cu posibil subtext sexual. A doua, cu un pronunțat caracter de farsă supranaturală (comédie fantasy, dacă preferați). Ambele, îmbibate de acea poftă colosală pe care unii mari scriitori au avut-o / o au de a experimenta felurite stilistici, multiple tematici, variate situații și personaje.
Pofta lui Pirandello i se transferă lui Caras. Vreme de 55 de minute, actorul trece cu o subtilitate și naturalețe înăbușitoare prin trupurile și duhurile celor două personaje, prin bogăția de nuanțe ale multiplelor contexte în care sunt plasați, prin varietatea modalităților de exprimare artistică puse la bătaie de autor (aici dramă psihologică, acolo comedie, aici farsă, dincolo tragedie, aici teatrul absurdului, acolo dramă romantică). Habar n-avem când se schimbă costumele, frizura, grimasa, tonul, decorul.
Pe deplin înstăpânit pe text (Ionuț Caras e genul de rarisim actor care dă sens fiecărei replici rostite și așază toate replicile în sensul larg al spectacolului), în control permanent al spațiului de joc, în dialog constant cu luminile și umbrele scenei (light design: Jenel Moldovan), amorsând relații de-o clipă cu personaje nevăzute ori cu spectatori din proximitate (e unul dintre cele mai dinamice one-man-show-uri de văzut în ultimii mulți ani, fără umbră de zbucium ori de altă stridență gestual-vocală), actorul de 42 de ani al Naționalului face din Oglinda neagră o demonstrație de teatru. De ce poate fi teatrul, de cum poate teatrul să transforme / augmenteze literatura, de cum poate arta, prestată cu meșteșug și atenție la detalii, să capteze / captureze audiența într-un "aici și acum" al scenei, într-un "ce-a fost valabil acum 100 de ani, e valabil și acum" al personajului scris.
Până la urmă, ce ne desparte de eroii lui Pirandello? Nu suntem vizitați, adesea, de senzația de înstrăinare față de propria identitate, pe care ne-am / ne-au construit-o anii de viață / ereditatea / educația / contextul social / alegerile / întâmplările? Nu ne pierdem, uneori, în admirația / repulsia față de noi înșine, privindu-ne de undeva dintr-un exterior, care ar putea fi reflexia unui geam de tren ori a unei oglinzi? Nu ne îngăduim, când și când, evadări pe câmpii nemărginite, mânați de presimțirea unei întâlniri imposibile care să reteze mult-prea-previzibil curs al mult-prea-încărcatelor noastre biografii? Nu ne visăm, în anumite momente, în posesia unor puteri nemărginite, dumnezei ce pot da și lua viață, pentru a ne speria, apoi, de atâta îndrăzneală smintită și de a abandona super-armele, fugind înapoi în anonimatul realității cotidiene?