Nu se produce nicidecum o potrivire pur-coincidentală între cele două nuvele care devin, pentru observatorul neinițiat în tainele autorului italian, un singur text unitar (cu unitate și de formă, dar și de conținut). Există o supra-temă a corpului ca spațiu ce se vrea a fi extins empiric în imaterial, viziunea e aceeași, fiecare nuvelă poartă câte un blestem, fiecare protagonist e hiperconștient de sine (sau devine, pe parcurs). Sunt împletite frumos, poate într-atât de frumos că ar putea trece, cum spuneam mai sus, drept una și aceeași poveste, sau - mai bine punctat - Ionuț Caras ar putea trece drept unul (și același) protagonist. Asta e și ideea, probabil, o tranziție suavă, fără poticnișuri, fără artificii, despovărată de cut-urile clasice, fină și precisă. Și totuși, sunt acolo semne care ne dau cheia (evidentă, dar paradoxal subtilă) - două texte, două personaje, pe care (unicul) de fapt protagonist le apropie în sine, fără să le confunde. Nouă ne revine plăcerea neatenției în a le confunda, dar ce iluzie frumoasă se naște așa (apropo de oglinda neagră)!
Două costume. Unul în așteptare. Unul sobru. Celălalt colorat. Un punct al convergenței care e, totodată, și punct al divergenței. Un punct pe care îl aștept. O să se dezbrace, știu. Hainele alea sunt acolo. Știu. Mi-ar fi plăcut să nu le văd tot timpul, sunt semne de demarcație a unui moment tehnic, a unui moment de tranziție. Și se prea poate ca aici să fie provocarea: în tot evidentul ăsta care ne învăluie, actorului îi revine doar să surprindă. Așa că trec peste detaliul ăsta care-mi descifrează ca un chibiț spectacolul - 7 mutări înainte. Uit că anticipez. Anticipez uitarea. Mă bucur. Vreau să stau în poveste cât de mult se poate. Sau în povești? În fine. Simetriile mă cuceresc, mă coafează și mă așază mai bine în datul scenic.
Decorul e simplu. Un jilț acoperit cu un giulgiu negru. Un scaun cu haine împăturite responsabil care-ți iau ochii la fiecare două minute. Apoi Ionuț Caras îți ia ochii în fiecare moment. Începe treaba, prima nuvelă e Roaba, dar e cărată bine, dozată bine, livrată bine. Sunt vrăjit de felul pseudo-arhaic à la teatru radiofonic cu care sunt mușcate cuvintele, deși, mărturisesc că inițial mă cam pierde lingvistic. Să fie predilecția arhaică a registrului (în care trebuie să mă reculeg repejor, să fiu atent și să prind sensul), să fie dimensiunea filosofică excesivă a primului text? Nu știu exact. Ce pot să zic fundamental aici e că mintea mea le-a unit și-apoi a topit prima parte în textul Suflului, dar nu în sens bun, ci de parcă primul text nici n-ar fi existat. Ciudat. Poate pentru că există, totuși un dezechilibru tematic, care face din nuvela Suflul un reper involuntar. Se prea poate ca textul precedent să șchioapete în ansamblu tocmai pentru lipsa de cursivitate narativă, sau pentru o oareșce redundanță a ideii vehiculate obsesiv fără vreo pârghie în concret - părăsirea propriului corp, blestemul de a fi fost închis în el. Nu e la fel de vizual impactul, dar asta vine din scriitură și - cu toate astea - e un puzzle chiar reușit, potrivirea e perfectă. Iar detaliile sunt așijderea, executate fin și precis. Un melanj de text cu elemente funky de mișcare à la școala de la Cluj, dar deloc în sens peiorativ acum. Ionuț Caras nu joacă doar protagonistul nostru. El joacă și trenul în care se urcă (absolut delicios și adorabil, printr-o mișcare suavă și repetitivă, de efect), joacă și câinele pe care ni-l prezintă, așa fel încât să îl chiar vedem, joacă roaba, punctul culminant al primei nuvele, toate într-o cheie concretă împinsă până la absurd și dincolo de el, poate, parcă în ciuda lui Camus. Corpul-unealtă studiată, balansat cu o umanitate-studiată, o pledoarie de tehnică incredibilă. Foarte multe clenciuri, foarte multe glume însoțite de suportul vizual de gestică, dar nimic care să treacă în cheie parodică sau pantomimică, dimpotrivă, oferind accente de comic incredibil de pronunțate și de bine realizate. Momente faux-interactive intercalate cu momente chiar interactive și în plus un simț calibrat extraordinar al tonalității. Se vedea (sau poate doar eu am văzut), se simțea (sau poate doar eu am simțit) că era o construcție studiată meticulos și în spatele vorbelor, dar ele loveau exact așa cum au fost gândite să lovească, cu o rată de reușită maximă în rândul publicului (și s-au regăsit multe categorii de public în sală). E mare lucru să angrenezi o sală întreagă, chiar de micimea și intimitatea unui spațiu tip arenă (chiar mai mare provocarea așa), pe un text care se dezvăluie sieși și pe urmă oricui la prima lectură ca total neprietenos. Treaba asta necesită măiestrie, iar măiestrie a fost din plin.
Vine și a doua nuvelă, ca o boare un pic mai rece, care mă mai animă un pic și care mă prinde mult mai mult, recunosc. Cu o structură a narațiunii mult mai bună (poate sunt eu subiectiv), cu un fir mai bine construit, cu mai mult sens filosofic stors tocmai din non-filosofic, din mundan, din vizual și concret, plus elementul disonant de prima nuvelă, tipic realismului magic, superputerea suflului care provoacă moartea acelora cărora le este el destinat. Sigur, se întrevede și aici un orizont de așteptare, poate chiar mai mult decât în cazul primei nuvele, dar există o fascinație heterodiegetică mult mai pregnantă. Te îmbrățișează parcursul mai tare decât rezultatul, vrei să fie intercalate variabile de evenimente predictibile până să se termine. Te prinzi cum se termină, dar ești în realism magic, contează lumea ontologic construită din acțiunile premergătoare morții. Iar Ionuț Caras te face să-ți închipui o masă mult mai mare de oameni decât el însuși, e peste sine în spectacolul ăsta, în care puterea gestului chiar are un sens și fie construiește, fie năruie ce a construit gestul de dinainte. Într-un fel hipnotic, studiat și aici, dar naturalist, pur, uman, tăios și mângâios deopotrivă.
Îmbinarea aleasă naște comic și e prima tragicomedie pe care pot să o clasific așa și încă-mi rămân vivide motivele pentru care o fac. Curată, fără artificii de sunet, de lumini, simplă, bazată pe puterea micului om (de data aceasta) chiar foarte divers - actorul, o tragicomedie care te angrenează în cel puțin una dintre părțile ei, într-o cheie familiară (așa cum ziceam) de teatru radiofonic, gândită ca reprezentare în simplitatea de efect pe care o super-apreciez. Sunt două dimensiuni care se îmbină frumos, vocea și corpul, în ceea ce s-ar numi generic "sine", dar și în tot ceea ce există în afara lui. Dovada că unul singur poate aduce cu sine o lume, și doar din sine, o lume în care să ne plimbe după bunul plac, demiurgic, atent și sincer.
Totuși, gestul descris în Suflul a devenit un type beat. Destul de catchy, efectul lui ca un anti-ermetism al genului, despovărează spectatorii de convențiile complexe și se întipărește bine, ajunge la fiecare dintre noi în aceeași cheie. Iar noi, în glumă, în joacă, îl luăm cu noi în lumea de afară. Avem acum și noi suflul. Îl are acum și Ionuț Caras omul, iar nu numai actorul, și-l folosește absolut fenomenal. Cred că e momentul meu preferat din tot spectacolul (și nici măcar nu e în spectacol) - Ionuț vine la aplauze și vrea să ne zică de Ziz, a, apropo:
În ultima săptămână din aprilie 2023 vă așteptăm la ZIZ - Art and Social Area [Strada Paris Nr.5 / Cluj-Napoca] să ne bucurăm împreună de texte bune. Vă pregătim 5 spectacole, 9 reprezentații și o surpriză: un nou text pe care vrem să îl împărtășim cu voi. Aproape 50 de actori tineri sunt gata să vă însoțească prin diferite timpuri istorice și nu sunt singuri în acest drum. Au alături basme, scrisori, mărturii, poeme - unele șoptite, altele spuse răspicat.
NE VEDEM LA ZIZ!
Detalii pe: textebune.ro
Cred că asta a zis și el (și alte câteva mici detalii despre spațiu), dar a folosit în cheie comică o convenție a gestului din spectacol care au făcut orice cuvânt de după să fie de prisos. Excelent, fremătase de râs toată sala la: "Spuneți-le și prietenilor, iar dacă nu vor..." - urmat de gestul morții din Suflul. Aceeași simplitate de efect, aceeași viziune - transferate acum de la actor către om, sau dovada pură a simetriei, a faptului că totul se află cu adevărat în noi. Da, cu adevărat delicios moment, eu o să-mi extind imaginarul și o să proiectez ce v-am povestit aici ca fiind parte integrantă din spectacol, nu întâmplare, nu coincidență fericită și în niciun caz doar un truc.
Și da, pare neprietenos Pirandello la început, până să mă așez în registrul acela, dar după devine magic și mă absoarbe cu totul în universul creat. Și mă distrează pe cinste. Are un ludic aparte și știe să-și dozeze nuvelele cât să te treacă prin toată paleta de stări și, poate mai important, să nu rămâi niciodată confuz. Și asta reușește să facă și Roberto Bacci cu Oglinda neagră, să conserve ludicul ăsta cu scop și deznodământ. Și măiestrie.