O adaptare trăsnită, mai mult un pretext amintind lacunar de Shakespeare, pus la cale de femei, cu femei, despre femei și pentru femei. (Dar și pentru niscaiva bărbați serenisimi, ținuți în lesă cu atâta plăcere.) Desigur, pe scenă, printre atâtea femei energice, realizatoare revoluționare, cu idei și scântei, și câțiva bărbați auxiliari, luați în prison de tumultuoasele lor fierberi demolatoare, devoratoare, ademenitoare. Să le numim: Leta Popescu (regie + text de spectacol după o adaptare de Maria Manolescu), Violeta Popa (traducerea textelor shakespeariene), femei din spatele paravanului care au optat pentru formula "teatru în teatru" și pe scenă, în fața paravanului, Diana Bulaga (Ruxandra, "regizoarea spectacolului", mereu agitată pentru transmisia în direct pentru Berlin), Sânziana Tarța (Ana, cică autoarea rescrierii piesei, posedată de misoginism), Patricia Brad (Geta, plasatoarea teatrului) și Irina Barbir (Miha, sufleor? de ce nu sufleoare pe lângă dramaturgă?).
Așadar femei, femei, femei! Pe scurt, Femeia la putere într-o țară a bărbaților molâi. Asta până când se deșteaptă în Petruccio bărbăția și o pune la punct pe Caterina. Dar "femeia îndărătnică" nu e pusă în valoare câtuși de puțin înainte. Nesupunerea la normele sociale, la canoane și constrângeri e transferată realizatoarelor iconoclaste. Turbulente și tulburate de viziuni scenice sărite de pe fixul rutinier. Parcă am fi la Adunarea femeilor din teatrul lui Aristofan cu fiicele Afroditei stăpâne (nu pe conducerea statului), ci pe mijloacele de expresie ale parodierii fără limite.
Ca și în teatrul pirandellian, actorii ies din personajele shakespeariene în mod succesiv, grotesc, ca la o repetiție amuzantă. Personajele inventate / dublate poartă nume banale. Radu Lărgeanu este Andrei, actorul-vedetă care îl joacă pe Baptista, Cosmin Stănilă este Mihai, actorul care îl joacă pe Petruccio. Cecilia Lucanu-Donat este Irina, actrița care o joacă pe Caterina, Radu Dogaru este Dragoș, actorul care îl joacă pe Hortensio, Alexandra Tarce este Alina, actrița care o joacă pe Bianca, iar Diana Ioana Licu este Iulia, actrița care o joacă pe Cristina.
Cu soarta lor pe scenă se joacă "dramaturga" și "regizoarea" într-un duel verbal cu efecte pronunțat comice, după toate legile parodiei cu tact mânuite. Lor li se alătură Irina Wintze - Virginia, o spectatoare revoltată, scandalizată de turnura insinuant minimalizatoare a metaforei femeia-gândac, Silvius Iorga, Vică - un servil regizor tehnic și - ca panarama să fie desăvârșită - e introdus Adrian Cucu - Sergiu, pe post de spectator turmentat, invitat de unul dintre actori la spectacol. Pare că întreaga montare à rebours e făcută pentru a da posibilitate îndrăgitului actor clujean să răsucească înțelesurile, să-și pună în evidență comicăriile, sau, dacă nu, e limpede că Adrian Cucu înviorează la superlativ, personal și integral, replicile încredințate, mai ales în partea de final a spectacolului. Ca și Cristofor Sly, bețivul din prolog, Sergiu dă cu tifla în organizarea reprezentației în fața camerei pentru transmiterea în Germania, altă marotă românească ironizată. De ce trebuie să ne raportăm mereu în afară, să demonstrăm altora ce buni suntem? Nu e suficient că îndrăzneala limbajului e susținută de profesioniste sensibilități artistice precum Bogdan Spătaru (scenografie), Radu Dogaru (muzică), Andrea Gavriliu (coregrafie)? Normal că suntem buni și inovăm ca să ne amuzăm.
Nu suntem în Verona, evident, suntem în Clujul de azi și amintirile din comunism sunt copleșitoare. Ele sunt reiterate iconic (fotografii de nuntă cu patină à l'époque, cuplul Ceaușescu, imagini din filmul lui Zeffirelli din 1967 Femeia îndărătnică, rulat pe ecranele noastre în acei ani, poze cu Richard Burton și Elizabeth Taylor), Petruccio și Caterina sunt identificați drept părinții naratoarei, prototipuri coborâte în cotidian, căci fiecare cuplu trece prin situații asemănătoare, prezentate îngroșat caricatural și oarecum pe invers. Caterina e o timidă sfrijită, nu o fire demonică, Petruccio un nătărău, împins spre căsătorie de voluntarul Baptista. Curând Petruccio trece de cealaltă parte a barierei, tratând-o pe Caterina ca un tiran. Sunt folosite doar câteva scene cu înfometarea și supunerea ei. Monologul susținut de Cecilia Lucanu-Donat devine etalon simpatetic moralizator al bunei înțelegeri dintre soți.
Verdictul biblic Și femeia să se teamă de bărbat duce spre victimizare și minimalizarea rolului femeii, ceea ce îndeamnă pe feministele de serviciu să deplângă soarta lor, să scoată capul din acest marasm punând în față evidența supremă: femeia-gândac. Este momentul în care spectatoarea revoltată (Irina Wintze) iese în față și ia atitudine împotriva ridiculizării: "Scorpie, da, gândac, nu!" decide ea scandalizată. Și apoi, întreabă tot ea: "Care-i femininul de la gândac?". Și așa ajungem la sugestii de impas cu substantive defective de feminin, deși reala "gândacă" se scaldă în eclerajul asigurat de Jenel Moldovan și scenaristele firoscoase fac trimitere la o altă metaforă literară: gândacul din nuvela lui Kafka Metamorfoza. Ei da, cu asta dau ele peste nas cârcotașilor. Shakespeare nu are nimic cu comunismul, dar nici cu Kafka. Spectacolul primește altă dimensiune. Se lățește sardonic spre colajul eseistic tratat ca parodie generalizată. Replicile sunt hazoase, se râde mult, se aplaudă. Adrian Cucu atinge miezul problemei în monologul lui final. De ce venim la teatru? Nu ca să ne amuzăm? Înscenarea / proiectul femeilor care au păstrat titlul shakespearian jubilează, după ce au rindeluit textul după propriile lor pofte. Suntem deasupra! strigă ele victorioase. Și uite așa se prepară succesul de public.
(foto: Nicu Cherciu)