Straturi. Teatru creat pe baza unui text dramaturgic: Îmblânzirea scorpiei de William Shakespeare. Teatrul regizoarei. Teatrul actrițelor și actorilor (cum ar vrea ei, fiecare dintre ei, să arate spectacolul dacă n-ar fi voința regizoarei). Teatrul personalului tehnic (cum ar vrea ei, fiecare dintre ei, să arate spectacolul dacă n-ar fi voința regizoarei, a actrițelor și a actorilor). Teatrul spectatorilor (cum ar vrea ei, fiecare dintre ei, să arate spectacolul dacă tot au dat banii pe bilet).
Straturi. Teatru în litera și spiritul textului (secol 16). Teatru în spiritul Teatrului (Fellner & Helmer au inaugurat Naționalul clujean în 1906, Grigore Cerchez Odeonul în 1911). Teatru în aerul nopților de 2023.
Straturi. Un text clasic. O regizoare post/meta/ultra-modernă. O trupă capabilă de multe & variate. O lume care dărâmă statui, care sancționează & corectează greșalele trecuților, care revizitează & reinventează.
Scorpia neîmblânzită a Letei Popescu (după o adaptare a Mariei Manolescu și o traducere, acolo unde a fost cazul de text original, a Violetei Popa), premieră de 8 martie (sâc!) 2023 a Naționalului clujean, reprezentată în seara a doua a FNT 2023 (21 octombrie 2023) pe scena majestică a Odeonului, e toate despre cele de mai sus. Și despre multe altele.
Textul (luat la cuvenite scuturări / întrebări și de Radu Iacoban, într-o montare din iunie 2022 a Naționalului timișorean pe care visez să o revăd într-un diptic de reprezentații alături de cea de care e vorba aici), felul clasic de a-l înscena, teatrul, să-i zicem, conservator / de modă vece. Postmodernul, felul la zi de a înscena, teatrul, să-i zicem, conectat la modele cele mai noi (are, pentru că trebuia să poarte un nume, l-au primit simplu pe cel mai strălucitor: Die Schaubühne ist ein Theater in Berlin). Spectatorii care vin la teatru de-un pamplezir, de-o invitație de la vecinu', de-o seară de ha-ha hi-hi, uitat grijilii. Artiștii care vor să copieze / impresioneze Vestul, să ridice nivelul masselor, să cultive, să educe, să pună întrebări, să stârnească altfel de răspunsuri, să Q, să A.
Diana Buluga e regizoarea Ruxandra care a reinventat, alături de dramaturga Ana, Scorpia lui William. În viziunea lor, Petruccio e Petrică (Cosmin Stănilă) dintr-un sat bucovinean, venit la marele oraș (Cluj. Napoca, desigur) unde, pe baza colegului de muncă Hortensio (Radu Dogaru), a Biancăi (Alexandra Tarce) și a maistrului-șef Baptista (Radu Lărgeanu), se vede însurat cu Caterina (Cecilia Lucanu-Donat), sora Biancăi, pe care degrabă o mută în Suceava profundă și natală. Povestea lor ne e spusă, pe bază de retroproiector, poze, video și replici, de Cristina (Diana Ioana Licu). Dar și pe bază de haine multi-tutti-colore & catwalk în pantă / rampă (scenografie: Bogdan Spătaru), muzici (Radu Dogaru) și pași săltați (Andrea Gavriliu).
Aflăm acestea după prelungul prolog în care Ruxandra se chinuie să deschidă & țină vie legătură online cu licuriciul Schaubühne (ce va vedea, live, și, Doamne-ajută-valida, reprezentația), în timp ce, în sală, Geta, plasatoarea (Patricia Brad), Miha, sufleor (Irina Barbir), și Vică, regizorul tehnic (Silvius Iorga) se chinuie să îl extragă dintre spectatori pe meșterul Sergiu (Adrian Cucu, venit la teatru de / în premieră, cam abțiguit și pus pe cioace - Christopher Sly e numele bețivului din prologul textului originar), iar în avanscenă Andrei (Radu Lărgeanu), actorul-vedetă, nu se mulțumește cu rolul Baptista, ci încearcă să preia puterea, asmuțind spectatoarele & spectatorii împotriva regizoarei care atentează la icoana sfântului Will.
Aflăm acestea înainte ca Ruxandra și Ana să realizeze că încercarea lor de aducere la zi a venerabilului se izbește de opoziția vehementă a unei părți a trupei și a sălii (din mijlocul unui rând de mijloc, spectatoarea Virginia (Irina Wintze), mamă de actor, protestează repetat & vehement, admonestând tot ce prinde: bețivi, traducere & adaptare, feminism, dar și misoginism, non-hăhăială, etc.) și să renunțe. Urmează un 10-15 minute de la Shakespeare cetire, inclusiv faimosul monolog de acceptare / îmblânzire / cădere în supușenie al Caterinei (cel care, în montarea lui Iacoban de la Timișoara, duce la ieșirea Flaviei Giurgiu din rol și din scenă). Ca să înțelegem mai bine cu ce se bate Leta când schimbă topica titlului de la 1592 & co.
Revoluția Scorpiei neîmblânzite nu se oprește aici. Pe cât izbește în ce e prăfuit, datat și retrograd (atât dpdv social, cât și teatral), pe atât satirizează noile haine / forme ale, mai ales, teatrului. Pe bază de Adrian Cucu, în al cărui rol Leta altoiește Christopher Sly și bună parte din înțelepții bufoni shakespeareni. Ce face Cucu? Privește, compară și nu tace. Se pune pe sine în șoșonii personajelor (ce autor de teatru n-ar visa la așa spectator?), intervine cu voce tare peste și între personaje (da, știu, coșmar, dar de câte ori bufonii nu și-au întrerupt stăpânii?), urcă pe scenă și spune ce a văzut într-un discurs care admite punctele de vedere diferite / antagonice (luați la mână FB-ul de după Catarina și frumusețea de a ucide fasciști, jucat în primele 2 zile de FNT 2023 ca să vedeți ce utopică devine lumea în care cineva să spună "Pe de o parte,..., pe de altă parte,...").
Ce face Leta Popescu în Scorpia neîmblânzită e să ne & se ia la întrebări & mișto. Atât când vine vorba de teatru (de ce & cum), cât și de valori morale, sociale și politice. Unii ar numi demersul relativizare. De la mine se vede ca o formă de curaj. Curajul de a se lua la trântă cu zeii (într-un soi de Pantheon căruia, de ciudă, îi cade în praful scenei unul din îngerașii-decorație de la Fellner & Helmer themselves) pe bază mai degrabă de îndoieli decât de certitudini. Mergând înainte, pe un drum învăluit cețuri, fumuri și umbre, cu ochii și urechile larg deschise la stânga și la dreapta. O fi calea cea bună? O avea dreptate doamna? Sau domnul? Actorul? Plasatoarea? Spectatoarea?
Dilemele Letei construiesc un spectacol somptuos prin complexitate (dacă încep să scriu despre cât teatru în teatru e vorba mi-e teamă că nu știu să număr), delicios prin umor și enervant prin multitudinea de perspective enervante. Nimic nu mai rămâne cert la final, toți avem îngerași care se dau cu capul în țărână. Nu tu Shakespeare, nu tu Teatrul NAȚIONAL, nu tu Schaubühne, nu tu Măria-Sa publicul, nu tu vocea actorilor, nu tu Q&A. Păi, atunci, ce ne facem? Unde mergem noi, Leta, mamă?
(foto: Nicu Cherciu)